Get 20M+ Full-Text Papers For Less Than $1.50/day. Start a 14-Day Trial for You or Your Team.

Learn More →

Poetica Divinităţii În Volumul Poemele Luminii

Poetica Divinităţii În Volumul Poemele Luminii The purpose of this work is to analyze, both in terms of interpretation and occurrence, the religious elements of Lucian Blaga’s volume “Poems of Light” (“Poemele Luminii”), namely the links between the figures of divinity and the individual, the latter being seen in its inferior, ephemeral condition, which in fact prevents him from identifying with the deity in question, but which does not stop him from aspiring to the absolute. Key-words: divinity, original sin, individual, Genesis, concordances În volumul Trilogia culturii, Lucian Blaga contureaz ă imaginea unui Dumnezeu impersonal, care exist ă pretutindeni, atât în lume, cât și în noi înșine, determinând declanșarea a două identitți ă ale infinitului: un infinit mare, al lumii, dar și un infinit de dimensiuni reduse, interior, din inima noastră (102) . Tot acesta susține c ă individul, respingând caracterul de negație ce poate apărea în cazul acestor identitți ă , se retrage din orizont incert, revărsându -și interesul asupra absolutului, menționând totodată ideea de mântuire drept „retragere din orizont ş i revărsare în impersonal, în absolutul stihial” (Trilogia culturii 411). Îns, ă având în vedere procesul de creație, Blaga este de pre ă re c ă absolutul, divinitatea, transcendentul nu trebuie să intervină sub nicio formă în opera artistică, pentru c ă aceste a ar sublima misterul, ar periclita perfecțiunea unic ă a operei respective prin încercarea de revelare a conținutului menit să genereze întrebri. ă Cu atât mai mult, autorul plaseaz ă artistul în planul purului-uman, fără s ă îl idealizeze în vreun fel ( Trilogia valorilor III 60-61). Tocmai această amplasare între ă ște separarea celor dou ă elemente material (uman) și imaterial (divin), acutizând percepția lui Blaga asupra divinitți ă i, în general, drept entitate spre care omul aspiră, dar cu care acesta din urmă nu se identific, c ă unoscându -și limitele bine definite. De unde pornește, atunci, ideea de divinitate la Blaga și cum se conturează poetica acesteia în lirica lui? Unul dintre punctele de plecare este chiar problematica „Marelui Anonim”, coordonată metafizic ă formulată după modelul kantian (Blaga, Trilogia cosmologică 26-27). Omul nu poate să cunoasc ă absolutul, pentru c ă „supremul judector ă ” împiedică acest lucru, străjuind astfel 34 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) misterul înaltului de neatins. Însă, spre deosebire de figura sacr ă din cu ltura creștină care propune o triadă desăvârșită ce exprimă de fapt ideea de singularitate, sau viziunea lui Plotin asupra unei existențe unice, nedefinibile, la Blaga apare iluzia unei antinomii (divin -demonic), ce oferă cu totul noi perspective privind transcendentul (Petrescu 92). Având în vedere această distincție, însăși poetica blagiană captă ă noi valențe. Elementele biblice, cât și cele ce țin de păgânism nu exprimă aceeași tipică sacralitate lipsit ă de enigmatic, bine -cunoscut ă deja de cititor, ci d epășesc aceste granițe, urmând o traiectorie experimentală. În timp ce, conform ideii gnostice, Dumnezeu este supremul creator din care, prin procese succesive și degradate, a rezultat omenirea, Blaga îl situează într-un plan ilustru, drept arhitectul logosului, al lumii ideilor pure (din care rezult ă ființele superioare), printe ă le existențelor mijlocii și al celor inferioare (printre care se regăsește și omul), creația sa cpă ă tând o valoare întregit, ă regsit ă sub semnul dec ă adenței. Menirea ființei umane este de a transcende această sferă a inferioritți ă i, de a urca „panta decadenței cosmice” (Blaga, Trilogia valorilor II 39). Pentru a face vizibile aceste minore diferențe de „substrat” menționate anterior, am selectat o parte din poeziile regăsite în volu mul Poemele luminii, în care se identific ă astfel de referințe. Cercetarea are la baz, ă astfel, și o dimensiune cantitativă, deoarece am utilizat instrumente digitale (Sinclair și Rockwell) în extragerea ocurențelor unor termeni religioși ori specifici sacrului. Comparând frecvența acestora în volumul de debut al poetului și opera completă (liric), ă putem face câteva observații care justifică alegerea Poemelor luminii ca manifestare consistentă a poeticii divinitți ă i, în sensul referințelor biblice. Spre ex emplu, 8 din cele 44 de ocurențe ale formelor Dumnezeu ori dumnezeire sunt prezente aici, la fel ca singura referință directă la demonic (Noi și pământul: „Noi și pământul/ Atâtea stele cad în noaptea asta./ Demonul nopții ține parcă -n mâni pământul”). Mai mult, figurile lui Adam, a Evei și a șarpelui, în contextul păcatului primordial, își găsesc aici cele mai puternice contururi: nu mai puțin de 66% ( Adam), 36% (Eva), 40% (șarpe), respectiv 13% (păcat) din ocurențe se observă în acest prim volum. De asemenea, făcând referire la două regiuni ontologice diferite marcate prin raportul tăcere -cuvânt, Doinaș remarc, ă la nivelul întregii opere blagiene, frecvența termenului „rai” ce trimite la spațiul paradisiac, la situarea în Increat, în opoziție cu frecvența termenilor din sfera decadenței, „cd ă erii în păcat” care vizeaz ă asumarea față de condiția inferioar ă (efemeră), cât și reducerea individului la temporalitate (111). Studiul nostru se va axa, mai departe, pe analiza stilistic ă și detalierea câtorva contexte biblice identificate prin intermediul acestui distant reading. 35 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) De pildă, poezia Lumina aduce în discuție mitul genezei universului, comparând lumina din ochii îndrăgostitului cu cea care este precipitată de acest eveniment de-a dreptul glorios („Lumina ce-o simt năvălindu -mi în piept când te vd/ ă oare nu e un strop din lumina/ creată în ziua dintâi,/ din lumina aceea-nsetată adânc de viață?”). Cum altfel să prezinte poetul o trăire atât de răsunătoare, nașterea sen timentului de adorație, decât printr -o analogie, una de-a dreptul emblematică, trecerea de la nimicnicie, agonie, la „viforul” intempestiv al luminii, generat de „Nepătrunsul”, sau figura divină a acestei poezii? Odată cu apariția luminii, afectivitatea es te cea care ia locul letargiei ce domina întunericul; apare astfel dorința (în definitiv o abatere gravă în cultura creștină, descoperind noi sensuri în limitele poeziei), marcată printr -o dublă enumerație, întrită ă de anafora „o sete” („o sete era de păca te, de doruri, de-avânturi, de patimi,/ o sete de lume și soare.”). Fc ă ând trecerea la poezia Vreau să joc!, ideea de iminent rămâne prezentă, eul liric luând de această dat ă frâiele propriului destin, refuzându -și tacit condiția („sge ă ată vreau s ă fiu, s ă spintec/ nemărginirea”). Prima secvenț ă propune imaginea unui Dumnezeu ferecat în închisoarea lăuntrică a eului poetic, așadar, impropriu spus, umanul ia locul inumanului. Raportul de superioritate pare să se modifice subit; omul nu mai este „robul”, ci divinitatea este cea preschimbată, în contextul dedublării celor dou ă personalități: „S ă nu se simtă Dumnezeu/ în mine/ un rob în temniț ă – încătușat”. Finalul acutizeaz ă acest raport de identificare cu cel aflat inițial pe plan superior: „ca să rsu ă fle li ber Dumnezeu în mine,/ să nu cârteasc:/ ă «Sunt rob în temniță!»”. Registrul tematic devine cu atât mai impresionant în cadrul poeziei Eva, atât titlul cât și conținutul trimițând la mitul păcatului arhaic. Creația debuteaz ă brusc, prin pătrunderea intrusu lui, simbolul demonic al amăgirii, șarpele, care în acest episod liric ademenește figura feminină a Edenului fără remușcri, ă fapt remarcat prin imaginea auditivă regăsit ă în comparația „glasul [...]/ ca un clopoțel de -argint”. În Biblie, argintul nu simbolizeaz ă doar bogți ă a, ci și prețiozitatea adevărului: „Cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, un argint lămurit în cuptor de pământ şi curăţit de şapte ori” (Ps. 11:6), însă, în secvența blagiană, acest metal pare să dezvolte conotații negative, fiind instrumentul ispitei. Motivul șoaptei gravate în enigmă vizeaz ă strict părtașii episodului (șarpele și Eva), Adam fiind exclus temporar („Și Eva n -a voit s-o spună nici lui/ Adam”), iar însăși figura divinitți ă i neavând acces la mijlocul elucidării șoaptei pli ne de venin („Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a șoptit anume,/ cu toate c a ă ascultat și el.”), acest lucru putând fi explicat printr-o interferență cu aria destinului. Cei doi muritori, Adam și Eva, par s fie ă de la bun început meniți să cadă în păcatul curi ozitți ă i, aflr ă ii veridicitți ă i, cu adevărat adepți inconștienți ai 36 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) cunoașterii paradiziace. Ultima strofă a poemului este construită sub formă mitizantă, transferându - le reprezentantelor de gen feminin această interferență cu cripticul, dobândit ă în mod i reversibil prin blestemul sacru abătut asupra înaintașei lor („că ea știe ceva/ ce noi nu știm,/ ce nimenea nu știe, nici Dumnezeu chiar”). În mod impresionant, volumul lui Blaga întrunește și o perspectivă subsidiar, ă de ce nu, în oglindă, acestei perspective, fapt confirmat prin prezența poemului Legenda. Înc ă din titlu, poetul dorește să sublinieze caracterul proverbial al figurilor utiliza te în acest poem, Eva fiind, însă, descrisă în chip idealizant: „Strălucitoare -n poarta raiului/ sta Eva”, pe când șarpele își păstrează valențele de instigator („mușca din mărul/ ce i l -a-ntins ispita șarpelui”). Mărul simbolizeaz ă aici, prin raport de subordonare, frontiera dintre Vechiul Testament („Eva [...]/ mușca din mrul/ c ă e i l - a-ntins ispita șarpelui”) și Noul Testament („Un măr crescu acolo – și alții îl urmară [...]/ Și trunchiul aspru și vânjos al unuia din ei/ a fost acela/ din care fariseii m eșteri/ ciopliră crucea lui Isus”), remarcându-se o trecere similară conceptului descris în teoria sistemelor complexe, trimițând chiar la „efectul fluturelui”, unde un eveniment, în aparență, complet nesemnificativ („un sâmbure i-ajunse între dinți din fr uctul blestemat./ Pe gânduri dusă Eva îl suflă în vânt”), poate avea urmări de -a dreptul dezastruoase (trunchiul din care a fost cioplit ă crucea lui Isus este, în poezie, „strămoșul” acestui „măr primordial”). Ultimele două versuri propun un savuros contra st, dintre non-culorile alb (dinții Evei) și negru (sâmburele), un dublet ce se împletește armonios cu această scen de ă săvârșire a greșelii colosale, de a pune la încercare rbda ă rea zeilor. Consecința acestei greșeli se regăsește, de asemenea, în poemul Lacrimile. Titlul este sugestiv, trimițând la una dintre cele mai compătimitoare episoade din cuprinsul biblic, mai precis exilul primelor ființe umane din „cuibul veșniciei”, din Eden, acest poem focalizându -se însă pe perspectiva adamic, ă excluzând, de ac eastă dată, valența feminină. Pedeapsa divină nu se rezumă însă doar la acest surghiun ireversibil, ci capătă o intensitate de proporții tocmai prin cruzimea cu care este întrită ă și în mediul terestru. „Omul cel dintâi” este înconjurat de elemente vizuale (enumerația „lumina, zarea, norii – și din orice floare”) care îi activeaz ă negreșit memoria afectivă, fapt marcat prin imaginea metaforică a săgeții, obiect iminent ce strpunge ă , în acest caz, conștiința („îl săgeta c -o amintire paradisul”) , generând astfel o suferință pe care acest „pribeag” nu și -o poate manifesta direct („nu știa să plângă”). Acesta este, de fapt, momentul în care figura adamică își împlinește condiția lamentabilă, secvența fiind continuată printr -un episod de-a dreptul oedipic; muritorul cere înaltului să -i fie luat simțul vederii („Stăpâne, ia -mi vederea,/ ori dacă -ți stă -n putință împăienjenește -mi ochii/ c-un giulgiu”) pentru a putea face față luminii neîndurătoare („cc ă i, vezi 37 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) – lumina lor mă doare”). Eul este prizonierul unui mic rounivers al amintirilor, construit prin imaginea florilor, ce evoc, ă de altfel, efemeritatea ființei, imaginea cerului, însoțit de nori, care trimite la ideea de pierdere a dreptului la veșnicie, într -un final fiind menționată chiar Eva, zâmbetele acesteia marcând adulația pe care i -o poartă în continuare suferindul. Contextul nefast, dar și rugămintea arzto ă are a celui menționat anterior obțin o fărâmă de îndurare din partea „Milostivului”, individului acordându-i-se în sfârșit capacitatea de a plânge. Se observă, astfel, câtă putere deține divinitatea, asupra omului și în raport cu acesta, putând chiar să dicteze dac ă îi este acordat ă șansa la ispășire, sau dac ă este condamnat la suferința etern ă pricinuit ă în acest caz de „lumina” mult prea puternică a c eea ce a aparținut odată întru totul bărbatului, și la care nu va mai putea avea acces niciodată. Puterea sa se rezumă și la simplul dar ctre ă omenire al frumosului prezent pretutindeni, al esteticului regăsit nu numai în lumină, cât și în cel mai adânc hă u, în despicătura cripticului. Acest lucru este ilustrat în poezia Nu-mi presimți?, unde ființa iubită apare ca un însemn al existenței mirificului; privind -o, cu toate aspectele ei tainice, reacția de surpriz ă a eului este de la sine înțeleasă, neexistând o dovad ă mai clar ă de dar al divinitți ă i, decât iubita însăși: („și -ți zic:/ O, niciodată n -am văzut pe Dumnezeu mai mare!?”). Printre cele mai importante elemente ce figureaz ă în această poetic ă a sacralității se regăsește și perspectiva dubletului anti tetic rai-iad, întâlnită în primă instanță în poemul Lumina raiului, poem care, surprinztor, ă contureaz ă dogma interdependenței (binele nu poate să existe fără ca întâi să fie săvârșit răul, drept contraexemplu), a unui eu care ader ă la alt tip de credinț ă („Sunt beat de lume și -s păgân!”), comițând erezia în mod conștien t și chiar intenționat, pentru c ă perspectiva creștină nu îi oferă substratul slăbiciunilor cror ă a vrea cu ardoare să se lase prad ă („Dar oare ar rodi-n ogorul meu/ atâta râs făr’ de cldur ă a răului?”). De asemenea, imaginea iubitei este divinizată, prin su bstantivul în vocativ „sfânto”, lsâ ă ndu -se totuși loc aceleiași idei de cd ă ere, în cel mai dulce pc ă at, al dragostei (v. tomber amoureux), eliminându-se ideea emfatic, ă aproape absurdă a unei virtuți angelice, neprihănite („Și -ar înflori pe buza ta atâta vraj,/ ă de n -ai fi frmânta ă t ă [...]/ de voluptatea -ascunsă a pc ă atului?”). Poate de aceea, în continuare, apare întrebarea aproape arzt ă oare a vocii poetice, „De unde -și are raiul – lumina?”, propunând și un răspuns pe care acesta îl catalogheaz ă drept gând ul unui eretic autentic: „– Știu: îl lumineaz ă iadul/ cu flăcările lui!”, închizând totodată atomul acestui dublet, demonstrând coexistența unei valori și a unei anti-valori, între cele două existând un raport de complementaritate. Raiul este văzut aici ca un spațiu lipsit de lumină, poate, prin analogie, un spațiu rece, în contrast cu flăcările imperisabile ale infernului, care eman c ă ldur ă a lor pân în oriz ă ontul veșniciei. 38 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) Această osmoz ă dintre poetica blagiană și planul sacru își regăsește un deplin apo geu în cadrul poemelor Inima și Pax magna. De pildă, poezia Inima constituie un câmp comun pentru granițele păgâne cât și cele biblice, arătând c ă acestea aderă la aceeași valoare inestimabil ă marcată simbolic prin figura inimii. Inima este, printre altele, miezul însuflețit al creației de lut, din care purcede prima încercare de sfidare a celestului, remarcându-se episodul homeric al furtului focului din Olimp de ctre ă titanul Prometeu, după cum este ilustrat în secvența: „O, inima [...]/ din lutul ei/ a fost fc ă ut pe vremuri vasul,/ în care Prometeu a coborât din cer/ aprinsul jar ce l -a furat din vatra zeilor”. Prometeu risc ă astfel furia zeilor, pedeapsa cruntă și neîndurătoare a acestora, pentru a veni în sprijinul umanității, pe care o favorizeaz ă negr eșit, în calitate de creator al ființelor omenești. Tot din prisma genezei ființei umane, cea de -a treia strofă propune o legendă din cultura egipteană, central fiind motivul lotusului. În cultura menționată anterior, floarea de lotus are conexiuni cu mitul creației; lotusul a apărut în această lume mitic ă din nămolul primordial, înaintea a tot ceea ce exist, ă zeul soarelui însuși, creatorul omului (apărut din lacrima sa vrsa ă t ă asupra florii), fiind născut din floarea în formă de potir. Astfel, lotusul a a juns să simbolizeze soarele, creația, renașterea (Chevalier și Gheerbrant 231), iar în poezia lui Blaga aceste sensuri se păstreaz, ă lotusul reprezentând nimic altceva decât o alt ă formă poetic ă a „lutului” amintit în strofa precedent ă („că lutul ei a fost odată un potir de lotus,/ în care a cz ă ut o lacrimă curată ca lumina/ din ochii celui dintâi sfânt și mare visător/ care -a simțit îmbrățișarea veșniciei”). Jocul miturilor trimite, în sfârșit, la Noul Testament, patimile lui Isus, secvența cpă ă tând conota ții tragice, întocmai prin legătura dintre sângele celui supus la acest supliciu și motivul central al poeziei, inima, metamorfozată în lut („c ă ea e lutu -n care-odinioară pe Golgota/ s -a scurs șiroaie sângele din trupul lui Isus,/ când ghimpii îl mușcau c u niște ochi de farisei”). Este reluată ideea de genez, ă de această dată pstrâ ă ndu - se registrul biblic, ultima strofă propunând un initium novum, un început pus sub semnul transcendentului („când Dumnezeu se va-ndemna/ să fac -o alt ă lume/ și -o omenire/ din neamuri mari de zei”), în care divinitatea „va plămădi atunci din lutul ei (al inimii, n.n.)/ pe noul Adam”, figur ă umană emblematică. Personificarea inimii contribuie la derulare aproape electrizantă a miturilor, întocmai prin redarea unei voci lăuntrice acestui organ dinamic; inima mărturisește („Mărturisiri afunde ard în ea”), cântă, șoptește, într -un final ajungând la acțiunea de strigăt („când pieptul ea mi-l sparge cu/ bătăi de plumb/ atunci îmi strigă îndrăzneață”), voind parc ă să semnaleze importanța spuselor sale cu privire la origini și finalități care îngreuneaz ă conștiința eului. Simetria compozițională este redată prin plasarea exclamației retorice „O, inima”, la începutul fiecărei strofe, cu scopul de a introduce în planul poetic acest organ vivifiant, sediul afectiv al amintirilor. 39 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) Cât despre poemul Pax magna, perspectiva biblică interfereaz ă cu imaginea unui eu ce tinde spre dou ă valori antagonice, ce țin atât de divin, cât și de obscur, producându -se un ușor efect de identificare cu cele dou. ă Rezultatul nu este unul ce ține de narcisism, ci, din contră, ideea de dualitate asumată îi transferă eului poetic capacitatea de a înțelege c c ă ele două forme de existență sunt absolut interdependente. Poemul debuteaz, ă astfel, cu perspectiva angelic,ă în care eul liric se transpune, ajungând, chiar, la glorificarea sinelui: „mă simt un picur de dumnezeire pe pmânt/ ă și - ngenuchez în fața mea ca -n fața unui idol”. Metafora surprinzto ă are din secvența „ -ntr-o mare de lumină mi se -neac ă eul” amplific ă fund alul acestei perspective calde, caracterizată prin lumina specifică verii, dar și prin indicii cu privire la mediul diurn. Proiectată în divergență, cea de -a doua strofă ilustrează perspectiva demonică („că dracul nicăiri nu râde mai acas/ ă ca -n pieptul meu?”), ce întrunește elemente nocturne (sori îndepărtați, lupii, întuneric), cât și invernale, o lume rece, sumbră, care iradiaz ă până în planul lăuntric. Se creeaz, ă așadar, un înveliș pozitiv, ce mascheaz ă un miez negativ, cele două fiind privite ca un to t unitar (Todoran, Mitul poetic I 268). Cu atât mai mult, eul liric face referire la conflictul biblic arhicunoscut, dintre Dumnezeu și Lucifer („Pe semne – învrăjbiți de -o veșnicie Dumnezeu și cu Satana”), conflict care pare să își regăseasc f ă avorabilul sfârșit, sau, cel puțin, idealul compromis, în existența eului poetic, care se simte pregătit să accepte ambele tabere, în vederea coexistenței intrinseci, semănând, în persoana eului, un set de valori, vizibile în enumerația de la finalul secvenței: „Și s -au împăcat/ în mine: împreună picuratu -mi-au în suflet/ credința și iubirea și -ndoiala și minciuna”. Antinomia devine cu atât mai evidentă în strofa următoare, prin aliajul dintre „lumină” și „pc ă at”, care par s ă fuzioneze de timpuriu, dintr -un spațiu ce trimite ctre ă păcatul originar, fapt evocat prin imaginea metaforic ă a șarpelui „cu solzii de ispită” și antipatia purtată de îngeri față de creatură. Poemul se încheie întocmai cu această iconografie a șarpelui fățarnic, prin epitetul metaforic „ochii de otravă”, pe care îi folosește pentru a pândi „clc ă âiul adevărului să -l muște -nveninându-l”, deci pentru a cauza hazard în scopul propriei satisfacții. În plus, având în vedere viziunea lui Heinrich Zimmer asupra minții umane, acesta fiind de părere c ă zeii cosmici (stăpânii lumii luminoase) simbolizeaz ă conștiința individului, pe când zeii întunericului (figurile demonice) nu reprezint ă altceva decât inconștientul, Pax magna poate fi privit drept poemul în care figureaz ă în chip imaginar „lupta dintre conșt iința și înclinările inconștiente ale omului” (Blaga, Trilogia valorilor II 61-62), pentru că întunericul nu este „decât o necesară propedeutic ă a luminii, ca «dialectic ă a întoarcerii», sau a «reintegrrii ă contrariilor» în lumea ca «tot»” (Todoran, Mitul poetic II 57). 40 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) Concluzionând, amploarea referințelor sacre oferă o perspectivă cu totul unică asupra universului poetic blagian, întocmai prin existența acestor nuanțe interpretative, ce se regăsesc mai ales la nivelul volumului Poemele luminii, dar care nu lipsesc cu desăvârșire nici în cazul întregii creații lirice. Ocurența termenilor biblici demonstreaz ă atât gustul poetului pentru transcendent, cât și dorința de situare poetic ă a individului în absolut, făr ă a exclude perspectiva unui eu ce tinde spre decadență. O parte dintre secvențele în care se regăsesc termenii menționați anterior par să reprezinte reinterpretări ale episoadelor biblice, făr ă a se înltura ă însă nucleul alegoric semnificativ. Bibliografie: Biblia sau Sfânta Scriptură. București: E ditura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2015. Blaga, Lucian. Trilogia cosmologică. București: Humanitas, 1997. ---. Trilogia culturii. București: Humanitas, 2011. ---. Opera poetică. București: Humanitas, 1995. ---. Trilogia valorilor. Vol. II: Gândire magică și religie. București: Humanitas, 1996. ---. Trilogia valorilor. Vol. III: Artă și Valoare. București: Humanitas, 1996. “Lotus.” Def. la.Chevalier, Jean și Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri: mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere. Volumul II (E-O). București: Artemis, 1994. Doinaș, Ștefan Augustin. Eseuri. București: Eminescu, 1996. Petrescu, Alexandru. Lucian Blaga: o nouă paradigmă în filosofia științei. Timișoara: Eurobit, 2003. Print. Rockwell, Geoffrey. Stéfan Sinclair. Voyant Tools. 2012. Web. 24 octombrie 2020. <https://voyant-tools.org/>. Todoran, Eugen. Lucian Blaga. Mitul poetic. Vol. I. Timișoara: Facla, 1981. ---. Lucian Blaga. Mitul poetic. Vol. II. Timișoara: Facla, 1983. http://www.deepdyve.com/assets/images/DeepDyve-Logo-lg.png Lucian Blaga Yearbook de Gruyter

Poetica Divinităţii În Volumul Poemele Luminii

Duță, Gabriela-Raluca
Lucian Blaga Yearbook , Volume 22 (1-2): 8 – Oct 1, 2021
Download PDF
8 pages

Loading next page...
 
/lp/de-gruyter/poetica-divinit-ii-n-volumul-poemele-luminii-QfMTg81aWh
Publisher
de Gruyter
Copyright
© 2021 Gabriela-Raluca Duță, published by Sciendo
ISSN
1842-435X
eISSN
2601-7776
DOI
10.2478/clb-2021-0004
Publisher site
See Article on Publisher Site

Abstract

The purpose of this work is to analyze, both in terms of interpretation and occurrence, the religious elements of Lucian Blaga’s volume “Poems of Light” (“Poemele Luminii”), namely the links between the figures of divinity and the individual, the latter being seen in its inferior, ephemeral condition, which in fact prevents him from identifying with the deity in question, but which does not stop him from aspiring to the absolute. Key-words: divinity, original sin, individual, Genesis, concordances În volumul Trilogia culturii, Lucian Blaga contureaz ă imaginea unui Dumnezeu impersonal, care exist ă pretutindeni, atât în lume, cât și în noi înșine, determinând declanșarea a două identitți ă ale infinitului: un infinit mare, al lumii, dar și un infinit de dimensiuni reduse, interior, din inima noastră (102) . Tot acesta susține c ă individul, respingând caracterul de negație ce poate apărea în cazul acestor identitți ă , se retrage din orizont incert, revărsându -și interesul asupra absolutului, menționând totodată ideea de mântuire drept „retragere din orizont ş i revărsare în impersonal, în absolutul stihial” (Trilogia culturii 411). Îns, ă având în vedere procesul de creație, Blaga este de pre ă re c ă absolutul, divinitatea, transcendentul nu trebuie să intervină sub nicio formă în opera artistică, pentru c ă aceste a ar sublima misterul, ar periclita perfecțiunea unic ă a operei respective prin încercarea de revelare a conținutului menit să genereze întrebri. ă Cu atât mai mult, autorul plaseaz ă artistul în planul purului-uman, fără s ă îl idealizeze în vreun fel ( Trilogia valorilor III 60-61). Tocmai această amplasare între ă ște separarea celor dou ă elemente material (uman) și imaterial (divin), acutizând percepția lui Blaga asupra divinitți ă i, în general, drept entitate spre care omul aspiră, dar cu care acesta din urmă nu se identific, c ă unoscându -și limitele bine definite. De unde pornește, atunci, ideea de divinitate la Blaga și cum se conturează poetica acesteia în lirica lui? Unul dintre punctele de plecare este chiar problematica „Marelui Anonim”, coordonată metafizic ă formulată după modelul kantian (Blaga, Trilogia cosmologică 26-27). Omul nu poate să cunoasc ă absolutul, pentru c ă „supremul judector ă ” împiedică acest lucru, străjuind astfel 34 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) misterul înaltului de neatins. Însă, spre deosebire de figura sacr ă din cu ltura creștină care propune o triadă desăvârșită ce exprimă de fapt ideea de singularitate, sau viziunea lui Plotin asupra unei existențe unice, nedefinibile, la Blaga apare iluzia unei antinomii (divin -demonic), ce oferă cu totul noi perspective privind transcendentul (Petrescu 92). Având în vedere această distincție, însăși poetica blagiană captă ă noi valențe. Elementele biblice, cât și cele ce țin de păgânism nu exprimă aceeași tipică sacralitate lipsit ă de enigmatic, bine -cunoscut ă deja de cititor, ci d epășesc aceste granițe, urmând o traiectorie experimentală. În timp ce, conform ideii gnostice, Dumnezeu este supremul creator din care, prin procese succesive și degradate, a rezultat omenirea, Blaga îl situează într-un plan ilustru, drept arhitectul logosului, al lumii ideilor pure (din care rezult ă ființele superioare), printe ă le existențelor mijlocii și al celor inferioare (printre care se regăsește și omul), creația sa cpă ă tând o valoare întregit, ă regsit ă sub semnul dec ă adenței. Menirea ființei umane este de a transcende această sferă a inferioritți ă i, de a urca „panta decadenței cosmice” (Blaga, Trilogia valorilor II 39). Pentru a face vizibile aceste minore diferențe de „substrat” menționate anterior, am selectat o parte din poeziile regăsite în volu mul Poemele luminii, în care se identific ă astfel de referințe. Cercetarea are la baz, ă astfel, și o dimensiune cantitativă, deoarece am utilizat instrumente digitale (Sinclair și Rockwell) în extragerea ocurențelor unor termeni religioși ori specifici sacrului. Comparând frecvența acestora în volumul de debut al poetului și opera completă (liric), ă putem face câteva observații care justifică alegerea Poemelor luminii ca manifestare consistentă a poeticii divinitți ă i, în sensul referințelor biblice. Spre ex emplu, 8 din cele 44 de ocurențe ale formelor Dumnezeu ori dumnezeire sunt prezente aici, la fel ca singura referință directă la demonic (Noi și pământul: „Noi și pământul/ Atâtea stele cad în noaptea asta./ Demonul nopții ține parcă -n mâni pământul”). Mai mult, figurile lui Adam, a Evei și a șarpelui, în contextul păcatului primordial, își găsesc aici cele mai puternice contururi: nu mai puțin de 66% ( Adam), 36% (Eva), 40% (șarpe), respectiv 13% (păcat) din ocurențe se observă în acest prim volum. De asemenea, făcând referire la două regiuni ontologice diferite marcate prin raportul tăcere -cuvânt, Doinaș remarc, ă la nivelul întregii opere blagiene, frecvența termenului „rai” ce trimite la spațiul paradisiac, la situarea în Increat, în opoziție cu frecvența termenilor din sfera decadenței, „cd ă erii în păcat” care vizeaz ă asumarea față de condiția inferioar ă (efemeră), cât și reducerea individului la temporalitate (111). Studiul nostru se va axa, mai departe, pe analiza stilistic ă și detalierea câtorva contexte biblice identificate prin intermediul acestui distant reading. 35 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) De pildă, poezia Lumina aduce în discuție mitul genezei universului, comparând lumina din ochii îndrăgostitului cu cea care este precipitată de acest eveniment de-a dreptul glorios („Lumina ce-o simt năvălindu -mi în piept când te vd/ ă oare nu e un strop din lumina/ creată în ziua dintâi,/ din lumina aceea-nsetată adânc de viață?”). Cum altfel să prezinte poetul o trăire atât de răsunătoare, nașterea sen timentului de adorație, decât printr -o analogie, una de-a dreptul emblematică, trecerea de la nimicnicie, agonie, la „viforul” intempestiv al luminii, generat de „Nepătrunsul”, sau figura divină a acestei poezii? Odată cu apariția luminii, afectivitatea es te cea care ia locul letargiei ce domina întunericul; apare astfel dorința (în definitiv o abatere gravă în cultura creștină, descoperind noi sensuri în limitele poeziei), marcată printr -o dublă enumerație, întrită ă de anafora „o sete” („o sete era de păca te, de doruri, de-avânturi, de patimi,/ o sete de lume și soare.”). Fc ă ând trecerea la poezia Vreau să joc!, ideea de iminent rămâne prezentă, eul liric luând de această dat ă frâiele propriului destin, refuzându -și tacit condiția („sge ă ată vreau s ă fiu, s ă spintec/ nemărginirea”). Prima secvenț ă propune imaginea unui Dumnezeu ferecat în închisoarea lăuntrică a eului poetic, așadar, impropriu spus, umanul ia locul inumanului. Raportul de superioritate pare să se modifice subit; omul nu mai este „robul”, ci divinitatea este cea preschimbată, în contextul dedublării celor dou ă personalități: „S ă nu se simtă Dumnezeu/ în mine/ un rob în temniț ă – încătușat”. Finalul acutizeaz ă acest raport de identificare cu cel aflat inițial pe plan superior: „ca să rsu ă fle li ber Dumnezeu în mine,/ să nu cârteasc:/ ă «Sunt rob în temniță!»”. Registrul tematic devine cu atât mai impresionant în cadrul poeziei Eva, atât titlul cât și conținutul trimițând la mitul păcatului arhaic. Creația debuteaz ă brusc, prin pătrunderea intrusu lui, simbolul demonic al amăgirii, șarpele, care în acest episod liric ademenește figura feminină a Edenului fără remușcri, ă fapt remarcat prin imaginea auditivă regăsit ă în comparația „glasul [...]/ ca un clopoțel de -argint”. În Biblie, argintul nu simbolizeaz ă doar bogți ă a, ci și prețiozitatea adevărului: „Cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, un argint lămurit în cuptor de pământ şi curăţit de şapte ori” (Ps. 11:6), însă, în secvența blagiană, acest metal pare să dezvolte conotații negative, fiind instrumentul ispitei. Motivul șoaptei gravate în enigmă vizeaz ă strict părtașii episodului (șarpele și Eva), Adam fiind exclus temporar („Și Eva n -a voit s-o spună nici lui/ Adam”), iar însăși figura divinitți ă i neavând acces la mijlocul elucidării șoaptei pli ne de venin („Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a șoptit anume,/ cu toate c a ă ascultat și el.”), acest lucru putând fi explicat printr-o interferență cu aria destinului. Cei doi muritori, Adam și Eva, par s fie ă de la bun început meniți să cadă în păcatul curi ozitți ă i, aflr ă ii veridicitți ă i, cu adevărat adepți inconștienți ai 36 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) cunoașterii paradiziace. Ultima strofă a poemului este construită sub formă mitizantă, transferându - le reprezentantelor de gen feminin această interferență cu cripticul, dobândit ă în mod i reversibil prin blestemul sacru abătut asupra înaintașei lor („că ea știe ceva/ ce noi nu știm,/ ce nimenea nu știe, nici Dumnezeu chiar”). În mod impresionant, volumul lui Blaga întrunește și o perspectivă subsidiar, ă de ce nu, în oglindă, acestei perspective, fapt confirmat prin prezența poemului Legenda. Înc ă din titlu, poetul dorește să sublinieze caracterul proverbial al figurilor utiliza te în acest poem, Eva fiind, însă, descrisă în chip idealizant: „Strălucitoare -n poarta raiului/ sta Eva”, pe când șarpele își păstrează valențele de instigator („mușca din mărul/ ce i l -a-ntins ispita șarpelui”). Mărul simbolizeaz ă aici, prin raport de subordonare, frontiera dintre Vechiul Testament („Eva [...]/ mușca din mrul/ c ă e i l - a-ntins ispita șarpelui”) și Noul Testament („Un măr crescu acolo – și alții îl urmară [...]/ Și trunchiul aspru și vânjos al unuia din ei/ a fost acela/ din care fariseii m eșteri/ ciopliră crucea lui Isus”), remarcându-se o trecere similară conceptului descris în teoria sistemelor complexe, trimițând chiar la „efectul fluturelui”, unde un eveniment, în aparență, complet nesemnificativ („un sâmbure i-ajunse între dinți din fr uctul blestemat./ Pe gânduri dusă Eva îl suflă în vânt”), poate avea urmări de -a dreptul dezastruoase (trunchiul din care a fost cioplit ă crucea lui Isus este, în poezie, „strămoșul” acestui „măr primordial”). Ultimele două versuri propun un savuros contra st, dintre non-culorile alb (dinții Evei) și negru (sâmburele), un dublet ce se împletește armonios cu această scen de ă săvârșire a greșelii colosale, de a pune la încercare rbda ă rea zeilor. Consecința acestei greșeli se regăsește, de asemenea, în poemul Lacrimile. Titlul este sugestiv, trimițând la una dintre cele mai compătimitoare episoade din cuprinsul biblic, mai precis exilul primelor ființe umane din „cuibul veșniciei”, din Eden, acest poem focalizându -se însă pe perspectiva adamic, ă excluzând, de ac eastă dată, valența feminină. Pedeapsa divină nu se rezumă însă doar la acest surghiun ireversibil, ci capătă o intensitate de proporții tocmai prin cruzimea cu care este întrită ă și în mediul terestru. „Omul cel dintâi” este înconjurat de elemente vizuale (enumerația „lumina, zarea, norii – și din orice floare”) care îi activeaz ă negreșit memoria afectivă, fapt marcat prin imaginea metaforică a săgeții, obiect iminent ce strpunge ă , în acest caz, conștiința („îl săgeta c -o amintire paradisul”) , generând astfel o suferință pe care acest „pribeag” nu și -o poate manifesta direct („nu știa să plângă”). Acesta este, de fapt, momentul în care figura adamică își împlinește condiția lamentabilă, secvența fiind continuată printr -un episod de-a dreptul oedipic; muritorul cere înaltului să -i fie luat simțul vederii („Stăpâne, ia -mi vederea,/ ori dacă -ți stă -n putință împăienjenește -mi ochii/ c-un giulgiu”) pentru a putea face față luminii neîndurătoare („cc ă i, vezi 37 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) – lumina lor mă doare”). Eul este prizonierul unui mic rounivers al amintirilor, construit prin imaginea florilor, ce evoc, ă de altfel, efemeritatea ființei, imaginea cerului, însoțit de nori, care trimite la ideea de pierdere a dreptului la veșnicie, într -un final fiind menționată chiar Eva, zâmbetele acesteia marcând adulația pe care i -o poartă în continuare suferindul. Contextul nefast, dar și rugămintea arzto ă are a celui menționat anterior obțin o fărâmă de îndurare din partea „Milostivului”, individului acordându-i-se în sfârșit capacitatea de a plânge. Se observă, astfel, câtă putere deține divinitatea, asupra omului și în raport cu acesta, putând chiar să dicteze dac ă îi este acordat ă șansa la ispășire, sau dac ă este condamnat la suferința etern ă pricinuit ă în acest caz de „lumina” mult prea puternică a c eea ce a aparținut odată întru totul bărbatului, și la care nu va mai putea avea acces niciodată. Puterea sa se rezumă și la simplul dar ctre ă omenire al frumosului prezent pretutindeni, al esteticului regăsit nu numai în lumină, cât și în cel mai adânc hă u, în despicătura cripticului. Acest lucru este ilustrat în poezia Nu-mi presimți?, unde ființa iubită apare ca un însemn al existenței mirificului; privind -o, cu toate aspectele ei tainice, reacția de surpriz ă a eului este de la sine înțeleasă, neexistând o dovad ă mai clar ă de dar al divinitți ă i, decât iubita însăși: („și -ți zic:/ O, niciodată n -am văzut pe Dumnezeu mai mare!?”). Printre cele mai importante elemente ce figureaz ă în această poetic ă a sacralității se regăsește și perspectiva dubletului anti tetic rai-iad, întâlnită în primă instanță în poemul Lumina raiului, poem care, surprinztor, ă contureaz ă dogma interdependenței (binele nu poate să existe fără ca întâi să fie săvârșit răul, drept contraexemplu), a unui eu care ader ă la alt tip de credinț ă („Sunt beat de lume și -s păgân!”), comițând erezia în mod conștien t și chiar intenționat, pentru c ă perspectiva creștină nu îi oferă substratul slăbiciunilor cror ă a vrea cu ardoare să se lase prad ă („Dar oare ar rodi-n ogorul meu/ atâta râs făr’ de cldur ă a răului?”). De asemenea, imaginea iubitei este divinizată, prin su bstantivul în vocativ „sfânto”, lsâ ă ndu -se totuși loc aceleiași idei de cd ă ere, în cel mai dulce pc ă at, al dragostei (v. tomber amoureux), eliminându-se ideea emfatic, ă aproape absurdă a unei virtuți angelice, neprihănite („Și -ar înflori pe buza ta atâta vraj,/ ă de n -ai fi frmânta ă t ă [...]/ de voluptatea -ascunsă a pc ă atului?”). Poate de aceea, în continuare, apare întrebarea aproape arzt ă oare a vocii poetice, „De unde -și are raiul – lumina?”, propunând și un răspuns pe care acesta îl catalogheaz ă drept gând ul unui eretic autentic: „– Știu: îl lumineaz ă iadul/ cu flăcările lui!”, închizând totodată atomul acestui dublet, demonstrând coexistența unei valori și a unei anti-valori, între cele două existând un raport de complementaritate. Raiul este văzut aici ca un spațiu lipsit de lumină, poate, prin analogie, un spațiu rece, în contrast cu flăcările imperisabile ale infernului, care eman c ă ldur ă a lor pân în oriz ă ontul veșniciei. 38 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) Această osmoz ă dintre poetica blagiană și planul sacru își regăsește un deplin apo geu în cadrul poemelor Inima și Pax magna. De pildă, poezia Inima constituie un câmp comun pentru granițele păgâne cât și cele biblice, arătând c ă acestea aderă la aceeași valoare inestimabil ă marcată simbolic prin figura inimii. Inima este, printre altele, miezul însuflețit al creației de lut, din care purcede prima încercare de sfidare a celestului, remarcându-se episodul homeric al furtului focului din Olimp de ctre ă titanul Prometeu, după cum este ilustrat în secvența: „O, inima [...]/ din lutul ei/ a fost fc ă ut pe vremuri vasul,/ în care Prometeu a coborât din cer/ aprinsul jar ce l -a furat din vatra zeilor”. Prometeu risc ă astfel furia zeilor, pedeapsa cruntă și neîndurătoare a acestora, pentru a veni în sprijinul umanității, pe care o favorizeaz ă negr eșit, în calitate de creator al ființelor omenești. Tot din prisma genezei ființei umane, cea de -a treia strofă propune o legendă din cultura egipteană, central fiind motivul lotusului. În cultura menționată anterior, floarea de lotus are conexiuni cu mitul creației; lotusul a apărut în această lume mitic ă din nămolul primordial, înaintea a tot ceea ce exist, ă zeul soarelui însuși, creatorul omului (apărut din lacrima sa vrsa ă t ă asupra florii), fiind născut din floarea în formă de potir. Astfel, lotusul a a juns să simbolizeze soarele, creația, renașterea (Chevalier și Gheerbrant 231), iar în poezia lui Blaga aceste sensuri se păstreaz, ă lotusul reprezentând nimic altceva decât o alt ă formă poetic ă a „lutului” amintit în strofa precedent ă („că lutul ei a fost odată un potir de lotus,/ în care a cz ă ut o lacrimă curată ca lumina/ din ochii celui dintâi sfânt și mare visător/ care -a simțit îmbrățișarea veșniciei”). Jocul miturilor trimite, în sfârșit, la Noul Testament, patimile lui Isus, secvența cpă ă tând conota ții tragice, întocmai prin legătura dintre sângele celui supus la acest supliciu și motivul central al poeziei, inima, metamorfozată în lut („c ă ea e lutu -n care-odinioară pe Golgota/ s -a scurs șiroaie sângele din trupul lui Isus,/ când ghimpii îl mușcau c u niște ochi de farisei”). Este reluată ideea de genez, ă de această dată pstrâ ă ndu - se registrul biblic, ultima strofă propunând un initium novum, un început pus sub semnul transcendentului („când Dumnezeu se va-ndemna/ să fac -o alt ă lume/ și -o omenire/ din neamuri mari de zei”), în care divinitatea „va plămădi atunci din lutul ei (al inimii, n.n.)/ pe noul Adam”, figur ă umană emblematică. Personificarea inimii contribuie la derulare aproape electrizantă a miturilor, întocmai prin redarea unei voci lăuntrice acestui organ dinamic; inima mărturisește („Mărturisiri afunde ard în ea”), cântă, șoptește, într -un final ajungând la acțiunea de strigăt („când pieptul ea mi-l sparge cu/ bătăi de plumb/ atunci îmi strigă îndrăzneață”), voind parc ă să semnaleze importanța spuselor sale cu privire la origini și finalități care îngreuneaz ă conștiința eului. Simetria compozițională este redată prin plasarea exclamației retorice „O, inima”, la începutul fiecărei strofe, cu scopul de a introduce în planul poetic acest organ vivifiant, sediul afectiv al amintirilor. 39 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) Cât despre poemul Pax magna, perspectiva biblică interfereaz ă cu imaginea unui eu ce tinde spre dou ă valori antagonice, ce țin atât de divin, cât și de obscur, producându -se un ușor efect de identificare cu cele dou. ă Rezultatul nu este unul ce ține de narcisism, ci, din contră, ideea de dualitate asumată îi transferă eului poetic capacitatea de a înțelege c c ă ele două forme de existență sunt absolut interdependente. Poemul debuteaz, ă astfel, cu perspectiva angelic,ă în care eul liric se transpune, ajungând, chiar, la glorificarea sinelui: „mă simt un picur de dumnezeire pe pmânt/ ă și - ngenuchez în fața mea ca -n fața unui idol”. Metafora surprinzto ă are din secvența „ -ntr-o mare de lumină mi se -neac ă eul” amplific ă fund alul acestei perspective calde, caracterizată prin lumina specifică verii, dar și prin indicii cu privire la mediul diurn. Proiectată în divergență, cea de -a doua strofă ilustrează perspectiva demonică („că dracul nicăiri nu râde mai acas/ ă ca -n pieptul meu?”), ce întrunește elemente nocturne (sori îndepărtați, lupii, întuneric), cât și invernale, o lume rece, sumbră, care iradiaz ă până în planul lăuntric. Se creeaz, ă așadar, un înveliș pozitiv, ce mascheaz ă un miez negativ, cele două fiind privite ca un to t unitar (Todoran, Mitul poetic I 268). Cu atât mai mult, eul liric face referire la conflictul biblic arhicunoscut, dintre Dumnezeu și Lucifer („Pe semne – învrăjbiți de -o veșnicie Dumnezeu și cu Satana”), conflict care pare să își regăseasc f ă avorabilul sfârșit, sau, cel puțin, idealul compromis, în existența eului poetic, care se simte pregătit să accepte ambele tabere, în vederea coexistenței intrinseci, semănând, în persoana eului, un set de valori, vizibile în enumerația de la finalul secvenței: „Și s -au împăcat/ în mine: împreună picuratu -mi-au în suflet/ credința și iubirea și -ndoiala și minciuna”. Antinomia devine cu atât mai evidentă în strofa următoare, prin aliajul dintre „lumină” și „pc ă at”, care par s ă fuzioneze de timpuriu, dintr -un spațiu ce trimite ctre ă păcatul originar, fapt evocat prin imaginea metaforic ă a șarpelui „cu solzii de ispită” și antipatia purtată de îngeri față de creatură. Poemul se încheie întocmai cu această iconografie a șarpelui fățarnic, prin epitetul metaforic „ochii de otravă”, pe care îi folosește pentru a pândi „clc ă âiul adevărului să -l muște -nveninându-l”, deci pentru a cauza hazard în scopul propriei satisfacții. În plus, având în vedere viziunea lui Heinrich Zimmer asupra minții umane, acesta fiind de părere c ă zeii cosmici (stăpânii lumii luminoase) simbolizeaz ă conștiința individului, pe când zeii întunericului (figurile demonice) nu reprezint ă altceva decât inconștientul, Pax magna poate fi privit drept poemul în care figureaz ă în chip imaginar „lupta dintre conșt iința și înclinările inconștiente ale omului” (Blaga, Trilogia valorilor II 61-62), pentru că întunericul nu este „decât o necesară propedeutic ă a luminii, ca «dialectic ă a întoarcerii», sau a «reintegrrii ă contrariilor» în lumea ca «tot»” (Todoran, Mitul poetic II 57). 40 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) Concluzionând, amploarea referințelor sacre oferă o perspectivă cu totul unică asupra universului poetic blagian, întocmai prin existența acestor nuanțe interpretative, ce se regăsesc mai ales la nivelul volumului Poemele luminii, dar care nu lipsesc cu desăvârșire nici în cazul întregii creații lirice. Ocurența termenilor biblici demonstreaz ă atât gustul poetului pentru transcendent, cât și dorința de situare poetic ă a individului în absolut, făr ă a exclude perspectiva unui eu ce tinde spre decadență. O parte dintre secvențele în care se regăsesc termenii menționați anterior par să reprezinte reinterpretări ale episoadelor biblice, făr ă a se înltura ă însă nucleul alegoric semnificativ. Bibliografie: Biblia sau Sfânta Scriptură. București: E ditura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2015. Blaga, Lucian. Trilogia cosmologică. București: Humanitas, 1997. ---. Trilogia culturii. București: Humanitas, 2011. ---. Opera poetică. București: Humanitas, 1995. ---. Trilogia valorilor. Vol. II: Gândire magică și religie. București: Humanitas, 1996. ---. Trilogia valorilor. Vol. III: Artă și Valoare. București: Humanitas, 1996. “Lotus.” Def. la.Chevalier, Jean și Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri: mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere. Volumul II (E-O). București: Artemis, 1994. Doinaș, Ștefan Augustin. Eseuri. București: Eminescu, 1996. Petrescu, Alexandru. Lucian Blaga: o nouă paradigmă în filosofia științei. Timișoara: Eurobit, 2003. Print. Rockwell, Geoffrey. Stéfan Sinclair. Voyant Tools. 2012. Web. 24 octombrie 2020. <https://voyant-tools.org/>. Todoran, Eugen. Lucian Blaga. Mitul poetic. Vol. I. Timișoara: Facla, 1981. ---. Lucian Blaga. Mitul poetic. Vol. II. Timișoara: Facla, 1983.

Journal

Lucian Blaga Yearbook – de Gruyter

Published: Oct 1, 2021

Keywords: divinity; original sin; individual; Genesis; concordances

There are no references for this article.