Access the full text.
Sign up today, get DeepDyve free for 14 days.
Loading next page...
/lp/de-gruyter/fr-m-nt-rile-omului-creator-n-tinda-nf-ptuirii-me-terul-manole-la-b9xM8f73ky
References
References for this paper are not available at this time. We will be adding them shortly, thank you for your patience.
- Publisher
- de Gruyter
- Copyright
- © 2021 Florina-Maria Andercău, published by Sciendo
- ISSN
- 1842-435X
- eISSN
- 2601-7776
- DOI
- 10.2478/clb-2021-0007
- Publisher site
- See Article on Publisher Site
Abstract
For a vast period of the human history, the whole universe has been perceived as creation. In a created cosmos people create following the example of divinity and “any creation has a model: the way in which gods created the Universe” (Eliade, Sacrul și pro fanul 25). Lucian Blaga illustrated this fact in one of his poems in his unique manner: “Through all eras/ what a clod in torment!/ Under all spheres/ Everything begets” (Through all eras, t. n.). Creation is the wonderful constant of existence through aeons. This paper will analyse how the creator’s condition is unfolded in two dramatic texts which belong to different literary periods of Romanian literature: Meș terul Manole by Lucian Blaga and Meșterul Manole by Valeriu Anania. Key words: creation, destiny, love, Master Manole, sacrifice. „Purces-am în lume/ pe punți de baladă... ” (Cântăreți bolnavi, Lucian Blaga) Impulsul creator are motivații profunde, resorturi ce se regăsesc în însăși umanitatea noastră. Lumea, ca aglomerare de fapte concrete, nu a fost niciodată în măsur ă a satisface „capacitatea existențială a omului” (Blaga 167): „A exista ca om înseamnă din capul locului a găsi o distanță față de imediat prin situarea în mister. Imediatul nu există pentru om decât pentru a fi depășit. Imediatul exist ă pentru om numai ca pasaj. Ca simptom al unui altceva, ca signal al unui dincolo” (Blaga 168-169). Această sit uare privilegiată are și consecințe pe măsur: ă „Situarea în mister, prin care se declară incendiul uman în lume, cere o completare; situației îi corespunde un destin înzestrat cu un permanent apetit; nevoia de a încerca o revelare a misterului. Prin încercările sale revelatorii omul devine însă creator, și anume creator de cultură în genere” (Blaga 169). „Existența în orizontul misterului și în vederea revelării” (Blaga 175) este un dat fundamental, intrinsec ființei umane, cre ă ia i se oferă două modalități de revelare: actele de cunoaștere și cele plăsmuitoare (Blaga 176). Blaga formuleaz ă tranșant esența acestei condiții: „Pentru a fi creator de 65 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) cultură, omul nu trebuie să fie decât om, [...] o ființ ă care dă urmare unui destin înscris în structura sa” (177). Cu toate c ă actul creator este „înscris”, pecetluit în structura sufleteasc ă a omului, el nu se realizeaz ă facil, fără anumite sacrificii: „Crearea culturii cere câteodată negrăite jertfe: ea ucide și devasteaz.ă Creația își are pârjolul ei” (Blaga 170 -171). Un pârjol care cuprinde atât creatorul, cât și ființele și lucrurile aflate în proximitatea lui, sau, cum ar spune Blaga, referitor la „patima clădirei” – „patima aceasta coborâtă de aiurea în om e foc ce mistuie preajm ă și purttor. ă Și e pedeapsă și e blestem”. Acest fapt este bine ilustrat într-unul din miturile fundamentale ale culturii române, mitul jertfei pentru creație. Mitul Meșterului Manole este „mitul estetic, indicând concepția noastră despre creație, care e rod al suferinței” (Călinescu 42). Pentru a înțelege modul în care acest mit va fi prelucrat în literatură de cei doi autori pe care îi avem în vedere, Lucian Blaga și Valeriu Anania, trebuie să explorm ă tărâmul creației populare în care el a fost valorificat în balade. În fond, mitul și b alada se refer la ă faptul că, pentru ca o creație să dureze, ea trebuie să fie însoțit ă de un sacrificiu sângeros (Eliade, De la Zamolxis 192). Explicația ar fi c ă „pentru a dura, o construcție (casă, lucrare tehnic,ă dar și operă spirituală) trebuie s ă fi e animată, adică trebuie să primeasc ă în același timp viață și suflet. Transferul sufletului nu este posibil decât pe calea unui sacrificiu; în alți termeni, printr -o moarte violent” ă (Eliade, 193 -194). Starețul Bogumil dă glas acestei idei în piesa blagiană – „sufletul unui om clădit în zid ar ține laolaltă încheieturile lăcașului până -n veacul veacului!” (LB 147), în timp ce în scrierea lui Valeriu Anania meșterii vin cu propunerea, iar Manole o formulează explicit: „Nu vom putea sfârși o frumusețe/ De nu sfârșim într-însa și un dor!”. Această concepție își are originea în miturile cosmogonice, care explicau crearea Universului prin uciderea unui uriaș (Eliade, 195). Dac ă uciderea unei ființe este procesul violent și dureros menit să asigure trăinicia construcției (materiale sau spirituale), jertfa pentru creație mai implic ă o latură, ce de această dat ă vizeaz ă creatorul. El este supus unor presiuni și frmânt ă ri ă continue, căci „Marele Anonim a înzestrat pe om cu un destin creator, dar prin frânele transcendente el a luat măsura ca omul să nu i se poat ă substitui”, tocmai pentru a -l menține „în permanent ă stare creatoare” (Blaga 182). Această necurmată limitare, în care omul creator întâlnește pretutindeni bariere trasate de Creatorul Absolut, „împrumută des tinului creator al omului o înfățișare tragic și m ă agnific în a ă celași timp” (Blaga 194). Soarta „scafandrilor misterului” (ca să preluăm o inspirată formulare a lui Valeriu Anania) e îngemănată cu suferința, cu zbaterea, cu un zbucium incandescent care nu îngăduie nici pacea, nici odihna. Acest fapt este sugestiv zugrăvit în poemele blagiene: „Mistuiți de răni lăuntrice 66 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) ne trecem prin veac” (Noi, cântăreții leproși), „Rni ă ducem – izvoare – /deschise subt haină” (Cântăreți bolnavi), „Prin suferinți, dintr -un loc într-altul, prin arderi/ ne purtăm îndoielnic ă firea” (Atotștiutoarele) și exemplele pot continua. După cum se poate observa, creatorii se învârt într -un univers al rănilor, al suferințelor, al arderilor, care, deși constituie izvoare, surse ale cântecului poetic, lasă totuși urme adânci. Mitul Meșterului Manole și mai ales prelucrrile ă lui literare au particularitatea de a unifica aceste două perspective asupra jertfei și asupra suferinței creației. Pornind de la premisa c ă orice creație presupune o jertf ă a unei ființe vii, mitul în discuție face ca tocmai cea mai dragă ființ ă a creatorului să trebuiască să fie sacrificată. La conștientizarea oricum tragică a jertfei vieții se adaugă durerea iubirii sacrificate, la suferințele inerente ale creatorul ui se alătură sfâșietoarea durere a pierderii absolute. Avem aici de-a face cu o contopire a creației și a suferinței făr ă margini, ale cror ă planuri se întreptrund pâ ă n la ă confundare în conștiința creatorului. Procesul creator este astfel devastator pentru Manole: „Meșterul Manole și -a zidit soția sub pietre și var, pentru ca să înalțe biserica. Surprindem gâlgâind în această legendă ecoul crud al conștiinței sau al presimțirii c ă o creație trece peste vieți și devastează adesea chiar pe creator. [...] Se creeaz ă cu adevărat cel mai adesea numai la înalte tensiuni, cror ă a organele de execuție nu le rezist ă totdeauna. Creația sfarmă adeseori pe creator” (Blaga 170 -1). Comparația se realizează între un text în proz ă și unul în versuri, însă la fel de poetice , cc ă i teatrul blagian a fost „de la început apreciat ca un teatru poetic”, impunându -se ca „poezie” (Todoran 97). Eugen Todoran susține c ă „drama omului cuprins de patima frumosului ia forma poeziei în cel mai autentic spirit al tradiției folclorice, în c are mitul este una din cele mai vechi încercri ă de revelare a misterului prin îmbogățirea faptelor istorice în conținutul lor uman” (98). Într-un astfel de text dramatic, „personajul, ca element ideatic, este factorul-cheie” (Cubleșan, Lucian Blaga 9). Se remarc ă la personajele blagiene perspectivele unei vieți „intense, tragice”, într - o „prelungire a vieții omului pe dimensiunea eternitți ă i, simțită ca o realitate de cel ce se proiecteaz ă pe el însuși în centrul lumii, făcând din întreaga lume un cadru al dramei lui însuși” (Todoran 11). Dup ă drama lui Blaga, Meșterul Manole de Valeriu Anania este „piesa cu cea mai mare tensiune dramatică” (Micu 234), antrenând de asemenea personaje care impresioneaz ă prin forța și complexitatea lor. Cum „nicio suferință nu -i așa de mare/ să nu se preschimbe în cântare” (Catren, Lucian Blaga), vom urmări modul în care drama interioar ă a ființei creatoare este sublimată în operele avute în vedere, într -un plan de sintez a ă poeticului cu spectacularul. 67 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) „Mă mântui prin tine cu dulce minune…” (Axion, Valeriu Anania) Pe „schelele minunii”, trupul creatorului rămâne în plan secund. Nevoile fiziologice par a fi ignorate, toată atenția îndreptându -se asupra creației. Hrana este cea dintâi de care el se poate lipsi: munca se realizează „întruna, fără întrerupere. Fră ă ap, fă ă r pâ ă ne” ( LB 216), cc ă i „de ea (de mănăstire, n.n.) acum mi-i foame și mi -i sete!” (VA 74). Mira, văzându -i pe lucrtori, ă nu poate să nu remarce „mortificarea” acestora: „tot a pierit din oasele voastre: carne, lumină, suflet și voinicie” (LB 195). Privind retrospectiv, Manole își d ă seama cu regret care a fost de fapt „nutrimentul” imaterial al prăbușirii lui: „sufletul a băut fapte și povești amare” ( LB 209). Munca și speranțele au compensat postul negru al trupului, alimentându-i și menținându -i energia necesară creației. Gustul amar al suferinței va fi totuși omniprezent, și, dup ă cum se va putea observa, evoluția subiectului operelor va corespunde unei involuții a laturii umane a creatorului, având de -a face în esenț ă cu o istorie a năruirii. O perspectivă interesantă este aceea a lipsei somnului, de care creatorul se face „vinovat”. Când Mira îi spune cu îngrijorare c ă pierde prea mult somn, Manole răspunde cu o replică în care îl situeaz ă pe ultima poziție, sugerând cât de puțină importanță acord ă acestei pierderi: „De șapte ani pierd credinț, ă pierd ziduri, pierd somn” ( LB 154). Abia după credinț ă și ziduri, aceste cruciale elemente ale universului creatorului, vine și somnul. Mira ajunge să îl numeasc ă „inimă făr ă odihnă, gând treaz, visare făr ă popas” ( LB 154), mutând accentul pe cauza (o inimă zbuciumată) și pe consecințele (predispoziția spre reverie, gândurile plăsmuitoare) acestei stări de veghe continue. „Gândul treaz” se frmâ ă ntă pentru a născoci un alt fel de vis decât cel de noapte. Pentru creatori, nopțile sunt „zmi ă s litoare” (VA 39). Nu e întâmpltor ă c ă în ambele cazuri viziunile operelor prind contur în „taina miezului de noapte/ Când visu-i abur și se face chip” ( VA 214). Când pentru restul lumii întunericul e mut și echivalent cu somnul simțurilor, pentru sufletul creator el potențează misterele și excit ă acuitți ă de alt ă natură. Pentru ceilalți contururile se dizolvă, pentru creatori ele abia se nasc. Ochii lor lăuntrici spintec ă întunericul și nedeterminarea, dând forme gândurilor ce se vor concretiza în opere. Ei capteaz ă imaginile pe care le pictează lumina selenară pe pânze de gând. E aici sugerată o diferență remarcabil ă între cei posedați de patima creației și restul oamenilor. Frunțile care sub solicitanta povar ă a gândurilor par a nu se mai netezi niciodată „ard” nopțile între planuri și idei, făcând acei pași spirituali în plus față de restul lumii, ca singură modalitate de a o depăși. Unde și când oamenii obișnuiți se opresc, geniul continuă fără odihnă pentru a accede la orizonturi mai înalte. 68 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) Măreția viz iunii are nevoie însă și de munc ă fizic ă pe măsur. ă Zidarii recunosc c ă mâinile lor „nu mai sunt mâini de om”, au „pielea tăiată de brazde cu suc roșu”, fiind „mâncați de var până la oase” (LB 169). Deși aceste imagini vizuale constituie un spectacol greu de privit din exterior și demoralizator pentru actanți, Manole răspunde necruțător oricăror lamentări: „Ne -am îndoit până acum trupurile, ne-am întins și ne -am zbătut în soare, dar n -am ajuns încă la marginea puterii noastre. Din aiurare și din trupuri slă bite și mai mult se poate stoarce.” ( LB 178). Limitele obișnuite sunt transgresate. Munca trebuie realizată chiar și dincolo de luciditate și de epuizare. În ochii privitorilor, meșterii zidesc „năuci, nebuni” ( VA 89), dar ca niște „nebuni de frumusețe” ( VA 34). Aceste eforturi supraumane au consecințe cu dublu sens. Chiar dac ă zidarii sunt epuizați fizic, ei „cresc” spiritual „odat ă cu piatra” ( VA 79). Trupurile sunt zdrobite, dar mănsti ă rea, această minune „de slavă grea și vie” ( VA 9), „se înalță și dure az” ă ( VA 94) și sufletele urc ă treptele desăvârșirii artistice. Lipsa hranei, a somnului, munca supraomenească, toate acestea cultivate din principiu, pot să indice faptul c ă piesele „statueaz ă dramatic o filosofie a înfrânării, a mortificrii, ă o concepți e ascetică a actului de creație” (Micu 231). Meșterul Manole al lui Anania îi pune pe zidari să facă un jurământ foarte similar celor clugă ă rești: „Slujbă cu credincioșie!/ Gând țesut în faptă vie!/ Ascultare-n ce se cere!/ Munc, ă taină și tăcere!/ Legămân t cu locul muncii!/ Neprihană -n trup, ca pruncii,/ Și curați la gând, ca mirii,/ Cât stă cumpăna zidirii!” ( VA 28). Fiecare cerință este formulată imperativ, arătând importanța coordonrii ă între asceza trupului și integritatea minții „vii”, „nsc ă ocitoare”, capabile de a realiza „zidire curată”. Creația este, în esență, o reflectare a spiritului creator, însă, pentru c ă în cazul de faț ă ea este o ofrandă adusă divinitți ă i, se impune și acest deziderat al puritți ă i fizice. Extinzând perspectivele dincolo de învelișul carnal al creatorului și implicațiile acestuia, discuția se poate îndrepta ctre ă regiunile de profunzime ale subiectului, unde frmântă ă rile captă ă un caracter întru totul dramatic. Situându-ne în paradigma blagian, ă omul este „menit creației cu orice risc” (Blaga 186), iar cultura (percepută ca sumă a creațiilor spirituale) e „așa de mult împlinirea omului, încât acesta nici nu are posibilitatea de a o nega cu adevărat și efectiv, chiar dac ă ar fi convins de inutilitatea și primejdiile ei” (Blaga 171). Patima creatoare este înțeleasă în ambele piese drept un impuls transmundan crui ă a nu i te poți împotrivi. Ea e „duhul, care dinăuntru te împinge să clădești” ( LB 174), „dorul de a zămisli frumusețe” ( LB 232), acel dor dătător de noim ă din poeziile b lagiene („Cu dorul tău începe noima ta”, Odă către runa), sau vis înrobitor („visuri ce ți se dau și nu le -alegi”, Prolog), obsedant: „...C ă eu pace/ Nu voi avea decât în clipa 69 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) când/ O voi vedea din visul meu zburând/ Ca o minune albă ctr ă e cer” ( VA 11). Creatorii se simt robii unei voințe mai mari și mai puternice decât ei, cr ă eia nu i se pot împotrivi. Mai ales în creația blagiană, motivul predestinării e recurent: „suntem oare noi chemați s ă judecm ă ceea ce mai presus de vrerea noastr ă prin noi se face?” (LB 174); „un destin se împlinește în noi? Încet, sigur, și fr ă ă abatere? Rs ă coala noastr ă de râs scoate doar mușuroaie de soboli în drumul dinainte împlinit al sorții!” ( LB 173); „prin ițele vrerilor noastre o alt ă vrere cu mult mai mare se țese, singură , trudnică, puternică și neînțeleas” ă ( LB 180). În piesa lui Anania, Iovanca e cea care exprimă această idee, a unei Voințe absolute care dicteaz ă deciziile muritorilor mai presus de înțelegerea lor: „sunt porunci/ Pe care le-mplinești făr’ să le știi” ( VA 68). Creatorii își asumă patima creatoare, „dar o și înțeleg ca fiind coborâtă din neant în sinele individului” (Bâgiu, Manole 235). Acest mod de a înțelege lumea și, în special, creația, acord înt ă regii discuții o not tra ă gică. Pentru creatori este dureros faptul c, ă deși împlinesc un destin dictat de Divinitate și pentru slava ei, se simt părsiț ă i („Doamne, Doamne, de ce m -ai părsit ă ?” ( LB 145), „unde-i Zidarul cel mare?” (LB 150)), nedreptățiți: „C ă suntem drepți i ș ni se răspunde strâmb. Și fără nădejd e suntem ținuți în tinda înfăptuirii” ( LB 148). Știind c ă i se cere o jertf, ă Manole este „surprins zbătându -se între două zd ă rnic ă ii, a incapacitți ă i de a -și asuma, deocamdată, decizia, dar și a conștientizării absenței, prin tăcere, a transcendentului” ( Bâgiu, Manole 226). Acest sentiment al abandonului este resimțit acut de creatorul care se crede în slujba Divinității – „niciun har nu vine, fremătând,/ Nu, niciun har cu focul zmi ă slirii…” ( VA 39); „Cer har de sus, și har de sus nu vine…” ( VA 40). Mira surprinde extrem de sugestiv condiția în care se aflau: „Parc ă Dumnezeu s -a întors acum cu spatele ctre ă noi și stăm în umbra lui. Și nu mai știm ce este, și nu mai știm încotro” ( LB 197). Această tăcere paradoxală a divinitți ă i seamănă cu cea evocată adese ori de Blaga în poeziile sale, de exemplu în Psalm – „(Doamne) Ești muta, neclintita identitate” – sau în Noi, cântăreții leproși: „Pentru noi cerul e zvor ă ât și zvorâ ă te sunt și cetățile”. De la această nostalgie după ajutorul divin în care credeau, zidarii trec printr-o faz ă de neutralitate și confuzie – trebuie să înalțe niște ziduri „pe care nici dracul nici cerul nu le vrea” (LB 193) –, ca apoi să ajungă la revolt ă – „cui nu i se răscoal ă sângele gândindu -se c ă munca a fost în deșert?” ( LB 177) – și la îndoială în infailibilitatea divinitți ă i – „singura mărire îndoielnic ă e numai a Celui -de-Sus” (LB 173). Manole ajunge chiar în punctul de a blestema totul, în adâncurile disperării – „Blestemat să fie – blestemat – blestemat!” (LB 156) – și de a strânge amenințător pumnul „împotriva credinței (de) astăzi și totdeauna” ( LB 232). Revolta se transformă spre finalul piesei în negarea oricrui ă sentiment pozitiv față de divinitate: „Manole nu iubește cerul. Și îngerii -i fac rău, fiindcă Manole a pierdut tot” ( LB 217). 70 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) Speranțele zidarilor se estompeaz ă gradual, de la credința într -un ajutor divin, la neutralitate, ca apoi concluzia s se ă iveasc logi ă c, dureros: de fapt, „Satan e/ Stăpân aici, și iadul” ( VA 218). Tema (absenței) norocului este extensiv dezvoltată în opera blagiană, întrucât ideea divinitți ă i (de orice fel) este mai estompată. „Meșterul Nenoroc” își înfăptuiește creația sub o boltă în care „rsa ă re o zodie nebună” și „norocul apune” ( LB 144). Ea e „închipuit ă în ceas orb”, de aceea „întrece puterile” ziditorilor (LB 172). Însuși dezechilibrul existențial iscat de moartea Mirei este pus pe seama lui: „Cumpăna voastr ă nu se mai clatină. Limba stă neclintită. Numai stânga cântarului meu cade-n prpa ă stie fră ă fund. Înc ă o dată a hotărât nenorocul” ( LB 203). În finalul piesei, când trebuie să -i spună lui vodă ce anume l -a adus în condiția aceea deplorabil, ă el afirmă: „suflarea aceea nu are nume, dar dac ă vrei, îi poți spune fără sărbătoare și fără noroc” (LB 231). Cu alte cuvinte, jocul nefast al sorților este responsabil de năruirea lui, nu capriciile unor demoni ca la Anania. În ceea ce privește obstacolele puse în calea creației, ambele situații par o lupt ă continuă între creatori și niște forțe extramundane care sunt greu de identificat de actanți: „Meșterul pare a se afla în conflict deschis și continuu cu toate puterile și dimensiunile ființrii ă care îi zd ă rnic ă esc propria înfptui ă re” (Bâgiu, Manole 225). Primele bănuieli sunt c ă zidurile ar fi drâ ă mate de „puteri fără grai”, „puteri nebotezate și fră ă de nume” ( LB 146), „măiestriile sătnii ă ”, „dihonii”, „zâzanii” (VA 85), variante ale unor forțe demonice rău -voitoare. Dac ă în piesa blagiană această ipotez ă a unor puteri „mai mari decât morții răi” ( LB 146) pare a fi aproape unanim accept, ă la Anania e reprimată imediat și categoric: „Noi între noi ctă ă m o rădăcină/ Nenorocir ii” (VA 89). Acestea sunt și liniile directoare ale sensurilor celor două piese: la Blaga, forțele contrare vor fi mereu nedefinibile și în afara oricror ă semnificații religioase; la Anania, omul se află în lupt ă cu avatarurile Satanei sau cu răul din el, înțeles tot în sens creștin, ca sămânță a diavolului. O privire mai atentă asupra nuanțelor relevă însă un fapt întru totul interesant referitor la planul în care se situeaz ă „puterile” blagiene. Când Bogumil încearc ă să le plaseze într -un context, el afirmă: „Nu e apă și nu e foc – sunt puterile! Ele disprețuiesc întinderea locului și ies când vor de subt legile vremii. Le crezi aici, și ele din întâia bezn r ă spun ă d. Le crezi acolo, și ele dnțui ă esc cu înfricoșare în noi” (LB 145). Mai exact, tot în planul interioritți ă i se situeaz ă și „inamicii” blagieni, chiar dacă într-o alt ă paradigm. ă Sensurile celor două piese se întâlnesc din nou sub zodia aceluiași dușman pe care creatorul trebuie să -l învingă și să -l supună: propriul sine. „Armele” vor fi într -un caz laice, în celălalt religioase, dar vrăjmașul identic, și deci, la fel de puternic. Tumultul lui e sugestiv descris de Găman: „E o învârtire. E un vârtej. Și auie trist, cu amenințare, ca în noapte de început, ca în 71 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) noapte de sfârșit” ( LB 146). Într-adevr, ă în ființa creatorului e în permanenț ă un vârtej amețitor al ideilor, un dans dureros, dar impunător, magnific în incandescența lui. E ca „în noaptea de început”, probabil o referire la geneza biblică, în care Cuvântul lui Dumnezeu crea în întunericul o riginar de dinaintea lui „Fiat lux!”: nedeterminare absolută. E ca „în noaptea de sfârșit”, apocaliptic, ă cu judecți ă și lupte cutremurtoar ă e. Pe toate acestea le poartă creatorul în sine, în vârtejuri amețitoare și uneori chiar deconcertante în incoerența lor. Cu sine trebuie să se lupte și pe sine trebuie să se îmblânzeasc, ă așa încât omul să se poată împăca cu visul său ( VA 350). Forța acestor „puteri” va trebui să dea formă pietrei, între aceste energii creatoare latente și realitate va trebui să fie Me șterul făuritor de punți, cc ă i adeseori „Fierbe -nchipuirea,/ Se-nvolbureaz ă mâna, dar zidirea/ (Îmi) șovăie - n crbune ă ” ( VA 11). Această continuă stare beligerantă cu sinele este solicitantă și nu îngăduie bucuria, de aceea tristețea creatorilor este omnipr ezentă. Pân ă la jertfă apare din cauza neîmplinirii speranțelor, după jertfă o întâlnim acutizată într -o suferință fără margini. Mai mult, amărc ă iunea meșterului blagian e o consecinț ă a faptului de a fi „veșnic la început de drum” ( LB 144), a conștientiză rii că „se petrec lucruri necurate pretutindeni” (LB 144), a zdă ă rniciei încercărilor: „a fost pretutindeni în zadar, totdeauna în zadar” (LB 175), „O, părinte, cât e de greu. Niciri ă gândul nu înceteaz ă să se frmânte ă … Înălțarea ei veșnic întârzie și pămâ ntul se scutură. Nimic nu ajut ă - ce să fac? Totul a fost în zadar – ce începem? Înc ă de -o mie de ori, lucrare de nebun înainte îmi flutură. Până la sfârșitul zilelor înc ă o dat ă și încă o dată, de nenumra ă te ori în deșert și iar în deșert! Nu, din chinul acesta nu voi scpa ă nici mâne, nici pomâne, și schelăria nu va rămânea în dreaptă trini ă cie pentru catapeteasmă niciodată!” ( LB 148). Manole ajunge să li se adreseze cu apelativul „frați întru tristețe” ( LB 171), ea devenind, prin ubicuitate și putere de a caparare, definitorie. La Anania, tristețea absolută pare să fie aceea a „visului prăbușit” ( VA 20): „E greu,/ Jupâne Calapr, ă să -nveți/ Din har să -nchipui frumuseți/ Și să descoperi într -o zi/ C ă totu -i sterp, c ă tot ce știi/ Începe -n vânt să se deșire..” (VA 23). În final, când construcția e gata, Sfetea face un sugestiv „rezumat” al suferințelor zidirii: „În zidul ăsta, avo, e scrâșnet, e durere,/ M -auzi, părinte? Scrâșnet, nu geamt, ă nu suspin!.../ În zidul sta, ă avo, e strâns atâta chin,/ C ă de -aș ofta odată, tot ce auzii,/ Un vifor mare - ar sarge tăria -n temelii,/ Și de s-ar strânge-n clipă și lacrimile toate/ Ce le văzui, în maluri o Dunăre s-ar zbate” (VA 189). Maeștrii și zidarii, acești minunați „născtori de ă rai” ( VA 34), împărtășesc atât suferințe le și tristețile, cât și privilegiile facerii, căci formeaz ă un grup bine închegat, cel puțin până la un anumit nivel. Elogiul pe care îl face Manole artiștilor e emblematic. „Lsa ă ți pe vodă! Nu -nțelegi 72 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) creștine,/ Că noi suntem voivozii frumuseții? / Nu șt ii c ă regii nu -s decât drumeții/ Adăpostiți în veșnicia noastr? ă / Privește cerul, Dane! E albastr/ ă Tăria și adânc!... ă Uite, nava/ Zidirii noastre cum despică slava/ Spre țărmul zării! Meșteri mari, pe ea!/ Zvârliți în slavă ancora! S ă stea / Pe veci înfiptă -n creasta veșniciei!” ( VA 184). Manole este totuși liderul și maestrul, cel care îi inițiază în „legea lucrului frumos”, având menirea de a-i sui „la desăvârșiri” și de a -i scoate „aur lămurit” (VA 27). Dar nu doar meșterul e obsedat de înălțarea biser icii, ci și ei mărturisesc: „artar ă ea ei ne urmărește pretutindeni”, „chipul ei ne însoțește pe tot drumul”, „Suntem bolnavi de ea. O simțim în văzduh ca o mătase. Nu e niciri ă și totuși dorul de ea – e în noi ca un dor de cas” ă ( LB 176-7). Îns ă această co nsonanță între voințe nu dureaz ă mult. Zidarii doresc să renunțe, descurajați de nereușite: „meștere, nu mai credem nimic. Între orbi ești cel mai orb. Vei rămânea singur, cufundat în vis și vinovat. […] Nu ne-am unit cu tine în faptă și vis? Dar acum rb ă d area nu mai are din ce să se hrăneasc” ă ( LB 173). Rbda ă rea lor și dorința de creație sunt limitate. Chiar dac ă Manole a trezit în ei vocația creatoare latentă și patima creației îi definește și pe ei, „ea n -are intensitatea devastatoare pe care o cunoaște meșterul” (Gană 362). Pentru ei, lupta lui Manole cu stihiile e absurdă, de neînțeles, nebuneasc.ă Meșterul remarcă acest lucru: „de la o vreme, ca o tulbure și largă ap ă ne desparte….” ( LB 192). E tocmai distanța de la patima creatoare autentic ă la simplii executanți. De aceea, Manole nu îi constrânge s ă rămână: „S ă purceadă de aici cel ce poate! Pră ă siți -mă, rmân e ă u! Varul mi -l vor stinge ploile. Soarele îmi va aprinde cuptoarele. Lutul îl vor frmânta ă copitele. Biserica voi ridica -o singur!” (LB 177). Totuși, mai regăsesc puterea pentru o ultim ă încercare și maestrul nu e nevoit să clădeasc ă „în amar ă singurtat ă e”. Însă jertfa cea mai mare tot lui i se cere, fapt care va lărgi ireconcilia bil hăul dintre ei: „voi n -ați pus în învingere decât cârtire, eu am pus scumpă viață!” ( LB 219). În piesa lui Valeriu Anania, zidarii se sinucid împreună cu Manole, arătând o oarecare împăcare în moarte. La Blaga, după ce meșterul se sinucide, zidarii „sunt cu rostul pierdut”, înțelegând c ă odată ce liantul dintre ei și creație a dispărut, ei sunt meniți rătăcirii „din loc în loc” ( LB 240). Totuși, ceea ce îi mai particularizeaz p ă e cei doi maeștri este și inegalabila iubire nu doar față de creație, ci și față de soții. La Blaga, Manole o vede pe Mira drept „început și sfârșit”, „tot”, „lumina omului”, având „gust nebun de sânge și somn” ( LB 156), adică tot ce are el nevoie pentru zidire. „Mira e femeia-copil, candoarea însăși, e viața pe car e o iubește Manole și pe care ea o apăr ă așezându -se cu nevinovți ă e în calea destinului pe care nu -l înțelege” (Gană 363 -364). Ea va ajunge „altar viu între blestemul ce ne-a prigonit și jurământul cu care l -am învins” (LB 202). La Anania, dragostea e cea care „înfptui ă ește minuni” ( VA 8). Manole îi cere Siminei „izvoarele luminii” (VA 73 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) 38), cc ă i ea e „zmi ă slitoarea noastr ă și -a harului din noi” (VA 96), „… ea, femeia/ Ne rodnicește mintea! C ă noi ce -avem? Ideea!/ Ideea însă -i stearpă fără iubire!..” ( VA 95). În jurul farmecului ei graviteaz c ă reatorul însetat de inspirație: „... C m ă intea mi se -nvârte,/ Dar veșnic ctre ă tine -și face pârte,/ Femeie scumpă, odrăslită -n mine/ Ca apa-ntr-o fântână! […] Știi tu? Pline/ Mi -s marginile minții de -mpânzirea/ Făpturii tale!... Iartă -mi rătc ă irea!/ Te vreau și -acum în casnicul tău rost, /Iubirii strajă, minții adăpost…” ( VA 151). Așa cum observa Dumitru Micu, „femeia e dragoste și cântec. Femeia declanșeaz ă în creator inspirația” (231). În piesa blagiană, „Manole nu poa te înțelege viața lui fără Mira, așa cum n -o poate înțelege făr ă creație” (Gan ă 357). În opera lui Valeriu Anania, nicio „mândrețe” nu poate fi concepută ca plutind „mai presus ca o iubire”, ba mai mult, i s-ar pierde orice înțeles: „Ce rost/ Ar mai avea m ândrețea făr ă tine,/ Fră ă iubire?” ( VA 108). Și totuși, nenorocul, Dumnezeu sau „puterile” fac ca tocmai această iubire imensă să fie sacrificat ă în ambele cazuri, căci „aceluia i se va lua, care mai tare va iubi” ( LB 182). Bineînțeles, meșterii sunt împăt imiții creației și ai iubirii și, cu ochii la „steaua răsăritului”, trebuie să facă „jertfa cea mai mare” (LB 151), așa încât mănăstirea va fi „un cântec de iubire împletit cu un cântec de moarte” (LB 217). Jertfa este precum ceara topită pentru inima crea torului și îl face să „sângereze amar” (LB 180). Dumitru Micu deschide o perspectiv ă interesantă asupra sacrificiului din creația lui Valeriu Anania, care credem c ă se poate extinde și asupra celei blagiene: „Opera nu se lasă creată decât de acel ce i se consacră în exclusivitate. Manole, și împreună cu el ceilalți meșteri, au crezut c ă se pot împărți. De aceea n -au izbutit să dea trăinicie zidurilor. Creația pretinde opțiune categoric. S ă piritul creator are de ales între două comori: arta și iubirea împlin it (Mic ă u 231): „Că nimeni nu poate sluji dintr-o dată/ La două altare de dragoste -ntreag” ă ( VA 81), și „frumosul cere preț,/ Iar ce e ieftin nu e nici trainic, nici măreț” ( VA 19). Prețul a fost cel mai mare. Pe cumpăna gândirii, iubirea și patima creato are cântăresc în mod egal. Odată dragostea jertfită, echilibrul creatorului este distrus și începe declinul său. Vorbind pietrelor, Manole le spune: „…azi mi-am pus/ Inima și mintea -n voi!” (VA 167), adică totul. În același registru, meșterul blagian, alunecând iremediabil pe panta alienri ă i, afirmă: „Am băut turbările jurământului, să clădim de -acum cu mințile arse. Loc, îmi trebuie loc! Nimic nu e bine. Temeliile lumii sunt fără de noim. ă Când El a clădit, ce a jertfit? Nimic… A zis și s -a făcut. Și totuș i mie totul mi-a cerut” (LB 219). „Împlinit ca artist, Manole se regăsește neantizat ca om” (Bâgiu, Manole 232). Moartea iubirii îl nimicește pe creator în ambele cazuri: „Oh, parc ă m -am despărțit de mâini, și trupul e undeva jos, și capul în alt ă parte. Sunt plin de răscoală, de somn și de moarte” ( LB 216). Așa cum 74 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) anticipa Găman, chiar dac ă gândul s -a împlinit, pacea n-o mai întâlnește. Zidarul al doilea remarc: ă „Meșterul nu mai găsește odihnă. Se duce în umbră. Se -ntoarce la ziduri. Se duce. Se-ntoarce. În tânguire se duce, năuc se -ntoarce” (LB 210). În creația blagiană, Manole se înstrăineaz ă de tot ce e în jurul lui, inclusiv de el însuși: „Uită -te la mine: mai sunt eu cel ce am fost? Manole nu mai este. Privește mâinile acestea sângerate din senin, sunt ale mele? Manole a plecat. Manole nu mai este. Numai un trup a rămas aici care s -a rănit de spinii ceru lui” (LB 216). Într-o parte semnificativă a ultimului act Manole vorbește despre el la persoana a treia, ca despre un altul, atât de mult suferința cumplit ă l -a îndepărtat de sine. El se pierde într -o uitare de sine groaznic,ă devine inconștient de propriile acțiuni – „din tot ce s-a întâmplat în aceste zile făr sfâ ă rșit - nimic nu știu” ( LB 216) –, își uit ă identitatea și nu -i mai recunoaște pe zidari – „Cine sunt eu? Cine sunteți voi?” ( LB 222). Când aceștia din urmă îi amintesc c și el a ă lucrat la zidire , el afirmă surprins: „Grozav e ă această uitare în care am cz ă ut. Și eu am lucrat? Nu! Nu se poate!” ( LB 216) Mai mult, zidarul al treilea îi spune c ă a lucrat „zi și noapte, cu glas ridicat și cu hohot” ( LB 215), ceea ce evoc ă acel tip de dureri ale universului blagian care „nu sunt adânci decât atuncea când râd” (Veniți după mine, tovarăși). Credem c e ă ste edificatoare pentru a înțelege sciziunea din sufletul creatorului replica pe care o d ă Manole atunci când i se spune c ă el a fost cel care a zidit -o pe Mira de la început până la sfârșit: „Vai nouă, – totul e sfârșit! Eu nu! Eu nu! Manole, nu! Niciodată!” ( LB 223). El neagă inițial faptul că el însuși ar fi putut face un asemenea lucru, ca apoi să rectifice: Manole, de fapt (înțeles ca soț al Mirei), nu ar fi putut-o zidi; eul, care este eul creator, ar fi capabil și chiar a făcut acest lucru. Manole, iubitul Mirei, într-adevr ă a murit odată cu ea, însă Creatorul e încă viu. Mai mult, acea parte a eului a apus tocmai pentru viabilitatea și împlinirea geni ului creator. „Pe parcursul evoluției conflictului dramatic, Manole va înțelege c ă nu transcendenței va trebui să îi sacrifice sufletul, ci sie însuși. Pentru a deveni creator artist, va trebui să renunțe la postura de om, anume să confere alte valențe suf letului său. Iar sufletul său este Mira” (Bâgiu, Manole 227). Eroul lui Anania, în contrast cu cel blagian, e mai apropiat de postura mitic ă a creatorului: „Ceea ce deosebește fundamental poemul dramatic al lui Valeriu Anania de drama lui Blaga este tocmai temperarea gesturilor de rz ă vrătire ale meșterului, lipsa oricr ă or rezistențe la soluția sacrificiului, pe care el o determină și o impune fârtaților zidari, nu inconștiența pe durata sacrificiului, ci luciditatea extremă, suprasolicitarea, aproape inuman ,ă a patimii creatoare, cr ă eia îi cedeaz… ă ” (Bâgiu, Valeriu Anania 266). Dac ă în mit se remarc ă un erou care poate fi definit drept artist, creator, la Blaga apare „omul creator” (Gană 361), la care datele umane joac ă un rol primordial. În piesa lui 75 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) Anania, Manole se situeaz ă undeva între aceste două ipostaze, fiind totuși preponderent integat „în interiorul mitemului creației” (Bâgiu, Valeriu Anania 266). După realizarea sacrificiului, ceea ce îi aseamănă pe meșterii din ambele piese este atitudinea lor față de sunet și față de amintiri. Ei devin hipersensibili la orice undă sonor ă care le tulbură neantul interior și care ar putea interfera cu vaierul obsedant din zid: „Mai vorbește, dar încet că urechile mă dor de orice cuvânt. Și mâinile mele sunt reci, ș i am frig în mine, și nu pot s - aud cuvânt tare” (LB 214), „S ă tac! ă … Doamne, n-am puteri/ S ă mai aud un clopot. Prea mult ceri/ Srma ă nei mele inimi!... Nu -i de-ajuns/ C ă zi și noapte sufletul mi -e-mpuns/ De-arama rătăcită prin furtună?” ( VA 178). Amintirile sunt chinuitoare, sfâșietoare, sau, cum afirmă Safirin din opera lui Anania: „amintirea-i mai cumplit ă ca păcatul” ( VA 102). La Blaga, Manole e cuprins într-un vârtej sufocant: „Amintiri – vin în goană ca o stavă neagr ă din șesul părăsit al vieții. Și t rec, și nu se mai opresc. Și altele vin asurzitoare ridicând pulbere, c ă mă înec. Trupul stă și privește. Bine de cel ce poate vorbi. Încleștată rămâne gura suferinței pe rană” ( LB 213). De aceea, poate, Manole are și pornirea de a distruge zidirea, înnebu nit de durere: „Nimic nu mai vreau! Nimic! Totul să se dărâme! […] Nu mai vreau minune, nu mai vreau nimic. Pe ea din piatr ă o vreau!” ( LB 222), „Nu mai vreau ferestre, nu mai vreau turle, nu mai vreau nimic! Vaierul tot mai tare se aude. Gol și uitare să se lase în jurul nostru. Povestea noastră să se cufunde -n pmânt, ă c ă a fost cea mai grea, cea mai trist, ă mai făr ă de noim, ă tulburătoare, din toate poveștile purtate vreodată de vânt” ( LB 221). Același ecou ca în „sunt beat și aș vrea să drâ ă m tot ce -i vis,/ ce e templu și -altar!” (Veniți după mine, tovarăși). Zadarnic, cc ă i „omul încearc ă să îl renege pe artistul din sine când deja acesta triumfase” (Bâgiu, Valeriu Anania 233). Concluzia lui Manole e dureroas ă și o spune suspinând, frânt: „ce deșertăciune e în toate întocmirile!” (LB 228). În continuare, reiterând ideea c ă a fost doar un pion al jocului divinitți ă i, adaugă: „vreau în socoteala mea să se pun ă doar sugrumarea vieții, dar lăcașul nu. Acesta Dumnezeu singur și l -a ridicat printr-o minune, pe care doar El o înțelege. Eu am fost numai o netrebnică unealt, ă o scândură în schele pe care le dărâmi, când clădirea e gata și folosul vremelnic nu le mai cere. Așa suntem noi toți, unelte și scânduri în schele; unii -și dau seama mai curând, al ții mai târziu. Prin ceea ce din durere nimic nu ni se scade” (LB 228). Creatorul înțelege c, ă odată construcția încheiat, ă rolul lui s -a terminat: „ceasul meu a încetat. Am dat ce am dat, orice dobândă e de prisos” (LB 232). Și Manole din piesa lui Anania îi spune voievodului – „Biserica-i gata, mândrețea -i fierbinte” (VA 205), semn c, ă odată realizată mănăstirea, înțelege sfârșitul menirii sale. Putem spune că această câștigare a autonomiei produsului creat este momentul în care mănăstirea 76 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) se desprinde de creatorul ei, ajungând o oper ă cu valoare eternă: „Opera apare numai atunci când creatorul simte c ă lucrarea lui a atins un termen dincolo de care este inutil să mai continue și atunci când, în spațiul lumii, opera ocup ă o poziție opusă creatorului său, c reatorul privind din punctul său ctr ă e punctul operei și luând cunoștinț de ă ea ca de un lucru deosebit de sine” (Vianu 357). De aici și până la înltura ă rea „uneltelor” prin care s -a (de)săvârșit zidirea nu mai e decât un pas. În piesa blagiană, Manole se sinucide, mânat de propria-i durere. Blestemul a fost învins printr-un joc, i-am putea spune un joc secund, al creației. Cele două afirmații referitoare la el, rostite în această ordine de meșter în cronologia operei – „Jocul e scurt. Dar lungă și fără de sfârșit minunea” (LB 207). „Doamne, jocul a fost scurt, dar vaierul e lung” arată faptul c ă el conștientizeaz ă c ă a înfp ă tuit o creație minunată ce se integreaz ă eternitți ă i, dar, pentru el, obsedant rămâne vaierul din ziduri. Pe Manole îl obsedeaz ă viața jertfită, nu opera înfptui ă tă (Bâgiu, Manole 234). Din această cauz, ă moartea lui poate fi înțeleasă fie literal, ca auto -pedeapsă și ca dorință de reunire cu Mira, fie în cheie simbolic, ă ca anihilare a creatorului de ct ă re creație, sau ca modalitate de a asigura desăvârșirea și durabilitatea acesteia. Acesta din urmă este motivul sinuciderii meșterului din opera lui Anania. Trebuind să aleagă între drâ ă marea zidirii și propria -i moarte, Manole alege sinuciderea. Îi spune voievodului: „… ai putere/ S ă m ă u cizi pe mine, dar nu-mi cere/ S ă mi -o ucid!” (VA 215). Iubirea lui pentru acest lăcaș în care și -a îngropat iubirea și și -a mistuit patima creatoare e imensă, cc ă i este de o frumusețe nemaipomenit. ă Sfetea admite forța hipnotizantă pe care o are construcți a: „De mult, părinte, ne -am fi tot dus, care-ncotro,/ De nu ne-ar ține vraja mândreții ei de -a pururi./ O vezi? Fă - ți ochii roată, fă sute de -nconjururi,/ Și-n marea frumusețe vezi mii de frumuseți./ C -ai scris-o, c- ai făcut -o, și tot mai vrei s -o-nveți,/ Dar numai de-o descoperi?” (VA 186). De aceea, când vodă dorește să afle motivul pentru care meșterii au „zburat” de pe mănăstire, glasul ce stătea să se stingă în moarte al maestrului spune: „S-o ținem sus! De -acum/ N-o mai drâ ă mi!” ( VA 224). Pe lângă tum ultul interior, se poate observa și antagonismul principial al creatorilor cu ceilalți oameni, care, cu puține excepții, nu le înțeleg esența menirii. De exemplu, vodă se îndoiește de reușita lor: „Vod ă nu mai crede. Ați auzit zidari? Truda noastr ă nu mai găsește crezmânt. ă Pentru alte încercri a ă m mai găsi putere în noi, dar crezământ la alții nu” ( LB 170). Ba mai mult, acesta îl consideră nebun, măscri ă ci: „În trei zile, năstrușnic cum ești, o să -i tragi domnului o năzbâtie de Pc ă ală. Dac ă ești isteț, mai poți să ajungi ceva în viața asta nefolositoare, Manole. Vodă ar fi în stare să te fac ă nedisputată cpe ă tenie peste zn ă atici și păcli ă ci” ( LB 172). În lupta lui cu stihiile, ceilalți zidari îl cred de asemenea nebun: „Ți -ai pierdut capul, Manole. Te repezi în moarte.”; „Un 77 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) meșter are țara, și acela -i smintit!”; „Meșterul nostru e nebun” ( LB 172). Tot astfel e văzut el de Iovanca în piesa lui Anania: „Da, zidirea nu-i curată. Sunt atâtea dulci pc ă ate / Trecute printre pietre și atâta nebunie/ Strânsă -n mintea lui Manole…” (VA 117). La Blaga, meșterii îl acuz ă c i ă - a ispitit cu „științ ă ascunsă și vrăjitorie” ( LB 176). În orice caz, pân ă biserica nu stă într -un final neclintită în fața lor, ceilalți nu îl pot picta într -o lumină pozitivă pe creator (excepțiil e fiind, bineînțeles, Mira și Simina). Când ajung însă la locul minunii fierbinți, laudele lor nu mai contenesc – „în locul Mrie ă i tale aș da afar ă din cli ă ndar un sfânt și -aș pune în locu -i numele lui Manole” (LB 229), „asta-i tot așa de neîndoios o minun e, pe cât sunt eu voievod” (LB 230), „strașnic om Manole sta. ă Sufletul nu și -a cruțat, dar uite ispravă frate, pentru sute de ani!” ( LB 230), „e cea mai frumoasă în toată credința Rsă ă ritului” ( LB 231) –, iar vod ă încheie apoteotic, recunoscând superioritatea lui Manole în plan estetic: „voi fi între slugile tale până la sfârșit” ( LB 234). În acest plan al creațiilor artistice care se proiecteaz ă în veșnicie, raporturile ierarhice se inverseaz. ă Manole e „voievodul frumuseții”. Acest lucru este doar parția l înțeles de Neagoe în scrierea lui Anania. Superioritatea și puterea creatoare ale lui Manole îi rănesc orgoliul, de aceea poruncește urcarea zidarilor pe schele. Mai mult, pe el pare că -l obsedeaz ă nu atât frumusețea mănăstirii, cât omorul, pentru c ă „mi ezul vieții/ Nu -i frumusețea, ci dreptatea” ( VA 214). Aceeași concepție o întâlnim și la boierii și la clug ă rii ă din piesa blagiană: „a învins stihiile cu omor și fapta lui strigă la cer!”, „iată acesta e întâiul lăcaș al lui Anticrist”, „auziți -l cum trage clopotul – cumplit și fără smerenie, parcă s-ar certa cu cerul!”, „tri ă nd – ne batjocorește, trin ă d - va fi o primejdie…” (LB 236). Este atitudinea specifică mediocrității față de sublimul artei pe care n -o pot încadra în tiparele înguste ale minții lor. Invidia, ura și scopurile materiale primeaz, ă camuflându -se în spatele unor dorințe de „dreptate”. Amenințarea genialitți ă i creatoare e prea mare pentru idealurile lor damnabile, de aceea cer moartea creatorului. La polul opus se situeaz ă însă mulțimea iub itoare de frumos, care ia partea lui Manole: „Nu, nu se poate! Meșterul neasemn ă at trebuie să trăiasc!... ă Noi strigăm, boierii url, ă noi apărăm, clug ă rii ă osândesc - toți suntem jos. Manole singur e sus, – singur deasupra noastră – deasupra bisericii!” (LB 237). Aceste afirmații sunt edificatoare și dintr -un alt punct de vedere. Ele relevă pentru o ultim ă dată diferența de planuri dintre înălțimea, sublimul și singurătatea geniului creator și josnicia, grotescul și sufocantul vârtej al celor mulți. Două lum i contrare pe care le unește creația, în dragoste sau ură, în viață sau în moarte. Ceea ce îi individualizeaz ă cu adevărat pe acești doi creatori și ceea ce constituie de fapt filonul tragic al destinului lor este, așa cum se poate deduce privind în ansam blu operele, atitudinea lor față de iubire. În conștiința lor, ea se situeaz ă în același plan și la egalitate cu scopul creației: 78 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) „Între voi două nicio deosebire nu fac, pentru mine sunteți una” ( LB 154), „Că -n cumpăna de aur a cugetului meu/ Femeia se dă huța cu Domnul Dumnezeu” ( VA 49). Drama sfâșierii creatorilor stă tocmai în această cumpănire între două lucruri la fel de importante, în care oricare din alegeri are consecințe catastrofale asupra lor. Această situație nu are o rezolvare viabil: ă „Hei, me șteri mari, zidari, pietrari, se bat/ Rz ă boaie -ntre frumos și mai frumos,/ Rz ă boaie -ntre Adam și -ntre Hristos,/ Rz ă boaie -ntre luceferi și -ntre soare,/ Războaie -ntre femei și -ntre altare” (VA 142). Chiar dacă aceste războaie între entități la fel de însemna te și indispensabile sunt în cele din urmă câștigate de creație, victoria este, în realitate, o nruir ă e. La un moment dat în piesa blagiană, văzând continuul pelerinaj al femeilor la mănăstirea care se ridica în urma jertfei, zidarii afirmă: „toate -și închipuie cu înfricoșare c ă suntem mai tari decât iubirea noastră, dar aici lâng ă schelele înfăptuirei, se pare c ă ele înțeleg mai mult decât au putut s ă înțeleagă lângă vatr” ă ( LB 211). E o „închipuire”, o aparenț ă c ă ei au fost mai tari decât iubirea lor . Admirând spectacolul tragic al distrugerii umanului, privitorii își dau seama c ă în urma luptei fră ă câștigători între două pasiuni la fel de covârșitoare, omul creator nu poate fi decât învins, iar odihna lui nu poate fi atinsă decât în moarte. Din toț i acești „muguri/ amari înfloresc (însă) potire grele de nectar” ( Mugurii, Lucian Blaga). Chiar dac ă „înfăptuirea bisericii cere tot, și te duce de -a dreptul în moarte sau sărăcie, în cer sau nebunie” (LB 240), rezultatul ei rmâne ă peste veacuri. Acest fap t este oarecum compensația durerii fără margini și a frmântă ă rilor creatorilor. Nu rămâne nimic din zbucium în piatr, ă dar mănăstirea stă mărturie neclintită a eforturilor care au zidit -o. Cert este c ă „adeziunea unui popor la unul sau la altul dintre scenariile mitice, la una sau alta dintre imaginile exemplare, spune mai mult despre sufletul lui profund decât un mare număr de întâmplri ă istorice” (Eliade, De la Zamolxis 200). Pentru români, creația înseamnă suferință, sacrificiu, moarte și, nu în ultimul rând, minune. O minune înțeleasă nu în sensul ei religios, cât drept o operă a cre ă i frumusețe jertfelnică minuneaz și bu ă cură în eternitate. Bibliografie: Anania, Valeriu. Meșterul Manole. București: Editura pentru Literatură, 1968. ---. Poeme. Iași: Polirom, 2010. Bâgiu, Lucian-Vasile. Valeriu Anania. Scriitorul. Cluj-Napoca: Limes, 2006. 79 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) ---. „Manole” Def. la.Dicționarul personajelor din teatrul lui Lucian Blaga. Coord. Constantin Cubleșan. Cluj -Napoca: Dacia, 2005. 223-251. Blaga, Lucian. Geneza metaforei și sensul culturii. București: Humanitas, 1994. ---. Meșterul Manole. București: Humanitas, 2008. ---. Poezii. Ediție îngrijit de ă Dorli Blaga. București: Editura Minerva, 1981. Cli ă nescu, George. Istoria literaturii române (compendiu). București: Litera Internațional, 2001. Cubleșan, Constantin. Lucian Blaga. Zece ipostaze teatrale. Cluj-Napoca: Dacia XXI, 2011. Eliade, Mircea. De la Zalmoxis la Genghis Han. București: Editura Humanitas, 1995. ---. Sacrul și profanul, București: Humanitas, 2000. Gană, George. Opera literară a lui Lucian Blaga. București: Minerva, 1976. Micu, Dumitru. Comentar la Meșterul Manole, în vol. Valeriu Anania, Greul pământului, vol. I. București: Eminescu, 1982. 223 -234. Todoran, Eugen. Lucian Blaga. Mitul dramatic. Timișoara: Facla, 1985. Vianu, Tudor. Studii de filosofia culturii. București: Eminescu, 1982.
Journal
Lucian Blaga Yearbook – de Gruyter
Published: Oct 1, 2021
Keywords: creation; destiny; love; Master Manole; sacrifice