Get 20M+ Full-Text Papers For Less Than $1.50/day. Start a 14-Day Trial for You or Your Team.

Learn More →

Finalitatea Simbolic-Mitică a Creaţiei De Sens În Configurarea Onto-Teofaniei Poetice Blagiene

Finalitatea Simbolic-Mitică a Creaţiei De Sens În Configurarea Onto-Teofaniei Poetice Blagiene In this paper, we seek to demonstrate how Lucian Blaga’s poetic universe is double layered, in the sense that one can distinguish between, on the one hand, a phenomenological plane, characterized by a pervasive sense of the inexorable passage of time and of human mortability and, on the other hand, a supramundane (noumenal) plane which, in a profane world, has become unattainable and therefore intensifies the individual’s sense of loneliness and estrangement from a sacred universe. We attempt to show how there two planes interfere, mainly through revelations of the divine (epiphanies). In our paper, we follow a poetic and stylistic approach, founded on Mircea Borcilă’s attempt to formulate a poetic typology aiming to highlight the intrinsec mechanisms of a poetic finality oriented towards the creation of meaning, therefore inscribing Blaga’s poetry on the coordinates of a symbolic-mythical pattern. The linguist’s theory draws on Blaga’s conception of the duality of metaphor (“plasticizantă” and “revelatorie”), the latter having a revelatory function and being subdivided by Borcilă according to a cultural finality into a “plastic” finality in creating poetic meaning, whose universe of reference will be modelled upon the phenomenological world, and a ”revelatory” finality, whose universe of reference will be modelled upon a noumenal, transmundane world. Key-words: phenomenological plane, noumenal plane, epiphany, symbolic-mythical pattern, ’’revelatory” finality. 1. Considerații generale În încercarea de a formula o tipologie poetic ă și de a surprinde mecanismele intrinseci ale creației de sens cu finalitate poetic ă în opera lui Lucian Blaga, exegetul Mircea Borcil ă valorifică opera acestuia, nu doar în dimensiunea ei, teoretic, ă filosofic, ă ci și în cea artistic ă și ajunge la o concluzie revelatoare, postulând înscrierea creației poetului pe coordonatele unei lirici de factură simbolic-mitic. ă Lingvistul reelaboreaz ă teoria blagiană a dualității metaforei (plasticizantă și revelatoare), în care numai aceasta din urmă îndeplinește o funcție revelatoare, subîmpărțind -o în funcție de finalitatea de ordin cultural; autorul distinge, astfel, finalitatea „plasticizantă” în creația 23 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) de sens poetic, al cr ă ei univers referențial, ca nucleu generativ al textului poetic, va f i construit după un model comun, al lumii fenomenale (sau concret -senzoriale). Această finalitate a creației de sens poetic se distinge, în tipologia poetic ă propusă de Mircea Borcil, ă de finalitatea „revelatorie”, al cărei câmp se constituie urmând „un mo del abstract, al unor lumi «ideale» (sau «numenale»)” (Borcil 1 ă 87). Cele două tipuri de metafore, opineaz ă Mircea Borcil, ă declanșeaz ă procese metaforice corespunztoar ă e, descrise pe baza unor coduri culturale preluate din conceptualizările efectuate de ctre ă I. M. Lotman. Astfel, procesul metaforic de tip plasticizant, „v a defini și ilustra [… ] un cod semiotic cultural de tip sintactic, întrucât posibilitatea funcționării lui se bazeaz ă pe un model al lumii analog lumii fenomenale”,(187) în timp ce procesul metaforic revelatoriu valorific ă „un cod semiotic cultural de tip semantic, în măsura în care funcționarea acestuia presupunea un model al unor lumi multiplu semiotizate și axiologic ierarhizate” (187). Pornind de la această dihotomie, Mircea Borcil ă ofer ă trei criterii fundamentale pentru încadrarea unei opere lirice în tr-o anumită tipologie a textualității poetice; criteriul „orientr ă ii” sau „al intenției generale” a procesului de poesis descriptiv permite decelarea a două forme de finalitate poetic, ă lirica lui Lucian Blaga actualizând finalitatea „revelatoare”, întrucât reflectă încercarea de „revelare” a unor „«esențe ale lumii» obscurizate de diversitatea ei fenomenal” ă (188) apoi, al doilea criteriu este cel al „principiului existențial -axiologic” care guverneaz ă procesul de poesis discursiv. Opera poetului ilustreaz ă principiul de ordin semantic, care „se bazeaz ă [… ] pe presupoziția c ă anumite fenomene reperabile în planul designațional al lumii date posedă o semnificație prin ele însele […], în măsura în care le «transcende» pe un plan ontologic mai profund al «esențelor» și axiologic superior al «valorilor»” (189) În sfârșit, aplicând criteriul modelului de construcție referențială, Mircea Borcil ă emite ipoteza potrivit cre ă ia „lirica lui Lucian Blaga ar corespunde unui model de tip simbolic, deoarece la baza acestor texte stă […] o orientare «revelatoare» a procesului de poesis, ceea ce presupune o dedublare a procesului designațional (ontologic) și o disparitate radicală între cele două nivele ale acestui plan / nivel «fenomenal» și cel al «esențelor»” (190). Interpretând această recalibrare a dualității metaforice blagiene, fundamentată de Mircea Borcil,ă Oana Boc valorific ă aserțiunile lui Lucian Blaga : poetul „acord ă metaforei un statut ontologic, considerând c ă metaforicul ține de ordinea structurală a spiri tului uman, limbajul poetic fiind «în cea mai intim ă esență a sa ceva metaforic »”, (Boc 230) încât „teoria dualității metaforice blagiene este axată, așa cum remarc ă M. Borcil ă (Borcil ă 1997), pe diferența fundamental ă dintre creativitatea din cadrul limbajului (sfera metaforicii limbajului), ilustrată prin metaforele plasticizante, și creativitatea 24 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) culturală (care integrează și sfera creațiilor literar -artistice), ilustrată prin metaforele revelatoare, realizate prin mijloace de limbaj, dar cu o funcție pr oprie, diferită de cea a limbajului. ” (230) În continuare, „interpretând dintr-o perspectivă funcțională această dihotomie metaforică blagiană (disociabilă mai ales pe criteriul fundamental al menținerii vs. al amânării sau suspendării «semnificației obiș nuite a faptelor»), M. Borcilă distinge dou ă principii i ș finalități distincte situate la niveluri semantice diferite: pe de o parte principiul lingvistic, plasticizant, care actualizează finalitatea semnificativă din teoria coșeriană și se situeaz ă la niv elul semnificatului (conținut al limbii), iar, pe de alt p ă arte, principiul translingvistic, poetic, care vizează finalitatea poetic, și s ă e situeaz la nive ă lul sensului (conținut specific textului, actului discursiv). ”(290) În egală măsur, ă Mircea Borcil ă aduce, prin aceste considerente, rafinări ale analizelor desfășurate de Sextil Pușcariu și de Tudor Vianu, savanți care au încercat, de asemenea, s ă descrie lirica blagiană în termenii unei încadrri ă tipologice. Astfel, raportându -se la studiile lui Pușcariu, lingvistul opineaz ă că „cele mai multe observații ale lui Pușcariu asupra textelor liricii blagiene tind să vină în întâmpinarea unei asemenea abordări poetice funcțional -tipologice. El definește aceste texte ca reprezentând o poezie de tip «filosofic» sau «metafizic», în sensul unei orientări primordiale spre «conținut» (nu spre «expresia lingvistic») ă și, mai precis, în sensul c ă această poezie se «construiește» printr -o anumită «atitudine spirituală» sau «viziune asupra lumii»” (Borcil 135) ă , opinie argumentată și prin sugestia c ,,la f ă el de pregnante sunt, uneori, observațiile lui Pușcariu în ce privește modul specific de «dezvoltare semantică» a termenilor selectați în opera blagiană” (137) ceea ce conduce la o „înțelegere profund ă a funcționalității mitice a textelor discutate”(139). Pe de altă parte, din cercetrile ă lui Tudor Vianu, Mircea Borcil ă reține faptul c ă „tipul poetic blagian apare circumscris, în accepția cea mai largă, tot prin integrarea textelor sale, în «poezia metafizic», ă «de cunoaștere», sau, mai restrictiv, în «lirica gnoseologic». ă Aportul nou ș i valoros al încadrării propuse de Vianu provine, însă, fără îndoială, din situarea lui Blaga, alături de Ion Barbu, și din disocierea lor netă în raport cu lirica (antumă ) a lui Eminescu și cea a lui Arghezi. Reperarea prim ă a tipului «metafizic» se face, evident, pe aceeași baz ă a orientării spre «substanță» (=conținut), și nu spre «formă » (=expresie), comun ă atât lui Blaga, cât și lui Barbu. Vianu oferă, însă, și o formu lă definitorie, pentru acest tip poetic, reținând orientarea funcțională a textelor celor doi poeți spre «sensibilizarea unui înțeles metafizic».”( 139) Pornind de la aceste clarificri ă terminologice, ne propunem să demonstrăm validitatea și aplicabilitatea încadrrii ă tipologice pe care o elaboreaz ă Mircea Borcil,ă ilustrând -o cu exemple selectate din creația poetului, nu înainte de a circumscrie o perspectivă de ansamblu asupra 25 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) climatului cultural și a modelelor epistemologice, postulate în perioada în car e Lucian Blaga își desfășura activitatea artistică, climat remarcabil reconstituit de ctre ă exegetul clujean Liviu Petrescu, în lucrarea Poetica postmodernismului. De asemenea, pe parcursul exemplificărilor noastre, nu vom putea neglija o serie de considerații filosofice pe care Lucian Blaga le expune pe larg în studiul Cenzura transcendentală, parte integrantă a Trilogiei cunoașterii. În fond, deși recunoaștem ireductibilitatea polivalenței poeticii blagiene la pistele trasate în filosofie, nu putem să neg m ă faptul c ă unele dintre aserțiunile privitoare la raportul omului cu transcendentul și la poziția sa față de cunoaștere se dovedesc un instrument util în direcția schițrii ă unor trasee hermeneutice neexplorate până acum, în direcția maximalizării potenți alităților semnificaționale ale textelor lirice. Așa cum foarte convingtor ă o demonstreaz ă Liviu Petrescu, întreaga oper ă blagiană poate fi plasată sub cupola celui de -al doilea modernism, după ce primul începuse s ă traverseze o perioadă de criz, ă treptata sa subminare fiind determinată, cu precd ă ere, de o atitudine de mefiență față de supremația absolută a unui model epistemologic de tip științific, supus unui ineluctabil proces de dinamitare, de unde și cutar ă ea obstinată a unei paradigme epistemice alter native, ca opțiune compensatorie, urmărind să depășeasc ă modelul mecanicist. În acest sens, Lucian Blaga elaboreaz ă o „teorie a «crizei obiectului», teorie ce prezint ă obiectul natural doar ca pe un concept sintetic, ale crui c ă omponente nu ar avea în tot alitatea lor un caracter manifest «fanic», mare parte din el rămânând ca o față ascunsă, «criptică», a obiectului, ca un «mister deschis»”( Petrescu 53). „Ceea ce mai înainte fusese obiect neted, nedespicat – se preface în obiect despicat în două: în arăta t și în ascuns.” (Blaga 164) În interpretarea exegetului Corin Braga, „ieșind din direcția epistemologică pozitivistă a lui Auguste Comte, Blaga nu își propune să lumineze sau să reducă necunoscutul, ci încearcă să -l fixeze într-o categorie de sine stătăto are.”(Braga 104) De aici derivă și binaritatea tipurilor de cunoaștere conceptualizate: „Primul tip – pe care, așa cum subliniaz ă gânditorul, filosofia științei îl atribuie îndeobște discursului științific – este menit să construiasc ă o explicație de tip c auzal, pentru acele structuri ale realității ce se situeaz ă la nivelul ei de organizare cel mai simplu”( Petrescu 53), nivel circumscris de orizontul lumii imediate, fenomenale, experiențiale. Cel de -al doilea tip de cunoaștere ar încerca „s ă dea seama de alte nivele, de o complexitate sporită, ale realității, nivele identificate drept «un orizont al misterelor». Or, la un asemenea nivel de complexitate, realitatea este presupusă a prezenta anumite trăsături de «iraționalitate»” (54). De aici rezultă și o d imensiune a translogicului, a unei categorii ce nu se mai supune logicii aristotelice, ci e paradoxală, permițând, în consecinț, ă o transfigurare a antinomiilor. 26 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) În termenii filosofului, modelul ontologic este numit „ecstatic”, descris prin contrast cu modelul „enstatic”: „Cât timp intelectul se așaz ă în cadrul funcțiilor sale logice normale, e enstatic. Din moment ce intelectul, pentru a formula ceva cu ajutorul conceptelor ce-i stau la dispoziție, trebuie să evadeze din sine, să se așeze cu hotărâre în af ară de sine, în nepotrivire ireconciliabilă cu funcțiile sale logice, el devine ecstatic” (Blaga 94). Pe această cale, conchide exegetul, modelul științific este gradual înlocuit de unul artistic: „în ordine metodologic, ă pozițiile cele mai avansate nu mai sunt deținute, în această perioadă, de cunoașterea științific, ă pe primul plan trecând cunoașterea de tip artistic (ce prezint în ă să numeroase trăsături comune cu gândirea mitic) ă ” (94) . După cum vom încerca să argumentăm în lucrarea noastră, unei asemene a dislocri ă de paradigmă îi va corespunde, în câmpul universului poetic, un model al lumii biplan, în care transcendentul va fi revelat prin epifanii, dar va rămâne de necuprins, condiție ce implic ă o stratificare a nivelurilor ontice: mundanitatea lumii fenomenale va interfera cu numenalitatea orizontului transcendental spre care accesul ființei va fi barat, iluzoriu, de unde drama condiției umane, constantă a lumii blagiene. Înainte de a trece la comentarea propriu -zisă a unor poezii ce reflectă tensiunea dată de conștiința irecuperabilitți ă i plenare a sacrului, propunem o incursiune în spațiul filosofiei blagiene, concentrându -ne asupra aserțiunilor sale privitoare la Marele Anonim și rezumând principalele direcții configurative, adoptate ca premise gener ale ale demersului filosofic, sugestive pentru poziția omului în sistemul ontologic guvernat de un centru noetic. Pe aceeași linie a constatării limitelor paradigmei scientiste, Lucian Blaga asociaz ă orizontul misterului unei (auto)interogări profunde a fo ndului uman: „O idee științific ă [… ] e neasemănat mai neutrală în ce privește atitudinea spirituală a omului față de existență în genere și faț ă de propria existență în special.” (Blaga 11) Totodată, pentru a sugera nivelurile ontologice, precum și ierarhi zarea lor într- o perspectivă axiologică, dată fiind coordonata trans -fizicului, a modelului ontic abstract, filosoful face următoarea asumpție: „O concepție metafizică se caracterizează prin verticalitate, o dimensiune care la ideile științifice se apropie de limita zero.”(12) De aici și posibilitatea cartografierii dihotomice a universului poetic blagian, în raport cu lirica argheziană, circumscrisă unui orizont monoplan, pe orizontală, în absența dimensiunii sacrului, nedublat ontologic de un plan superior, mai profund. O astfel de perspectivă, opineaz ă în continuare Lucian Blaga, obligă la o reconsiderare a statutului ființial al omului, producând mari prefaceri interioare, alimentate de nevoia aflării răspunsului la neliniștitoare întrebări existențiale, de natură a -i chestiona însuși traiectul destinal: „Verticalitatea unui gând se măsoară subiectiv după intensitatea și amplitudinea transformărilor sufletești pe care le poate produce în insul uman. Un gând vertical, înalt sau adânc, 27 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) poate să deplaseze ch iar centrul existențial al omului. Printr -un gând «vertical», care totdeauna dă un anume sens existenței, omul se poate simți dintr -odată smuls din rostul său de pân ă aici și transportat în alt rost, în alt ă perspectivă, în alt ă universală noim” ă (14). Ast fel, se produc revelații la nivelul conștiinței, care devine problematizantă, „ideile verticale” fiind „ideile care prin rezonanțele lor, chiar neintenționate, pot să dea un sens inedit vieții, fie de transfigurare a ei, fie de accentuare a ei, fie de negare a ei.” (15) Corelând poziția epistemologică a lui Lucian Blaga cu unul dintre nucleele ideatice ale filosofiei sale, privitoare la postularea destinului creator al omului, „întru mister și pentru revelare”, în opoziție cu existența „pentru imediat și în tru securitate”, precum și cu axul viziunii sale lirice, i.e., interpelarea divinului (ca sondare a transcendentului), deducem faptul c ă poetul pare din nou să expliciteze ruptura de un model epistemic scientist, prin afirmații tranșante, conchizând că „Șt iința a luat naștere printr -un act de renunțare ce s -a dezvoltat sub semnul stăpânitor al acestui act. Prin actul de renunțare la contactul intim și permanent cu puterile demiurgice ale omului, ea n-a putut să se substituie metafizicii tocmai din acest mot iv.” (16) 2. Organizarea ontologic-biplană a universului liric blagian După acest excurs teoretic, propunem să ne îndreptăm atenția asupra principalelor coordonate ale universului poetic configurat de Lucian Blaga, dimensiuni ce atestă dubla stratificare ontologică a cosmosului. Ca o constantă a universului liric, semnalăm năzuința restabilirii unui contact pierdut cu divinul, pe fondul conștientizării precarității ontologice și a iminenței morbului thanatic, obsesie augmentată de optica retrospectivă, car e, prin anamnesis, nutrește nostalgia vârstei edenice a mitului, când nu se produsese ruptura contingentului de noetic, într-o lume ce funcționa după legea unei cronotopii sustrase determinismului spațio -temporal, ca situare a ființei în proximitatea divinului. Odată pierdut ă această stare privilegiată, individul este smuls din matricea sa ontologică, el devine supus legilor unei cronotopii profane, de unde tensiunea dată de perpetuarea unor polaritți ă organizate sistemic, vertebrate de dihotomia timp arhaic – timp istoric (i. e., condiție astrală – condiție terestră). De remarcat faptul c,ă deși ocultat în universul sensibil, divinul îl scurtcircuiteaz ă hierofanic, încât eludarea sa nu este niciodată definitivă. Mai degrabă, o privire vizionară intuiește, prin sondarea divers itți ă i fenomenale, urmele cronotopiei mitice, până atunci camuflate, producto ă are de revelații, care certific r ă egulatele irumperi ale unui noetism latent. Vom ilustra afirmațiile noastre prin comentarea unor nuclee semantice care susțin edificiul poetic organizat biplan. 28 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) Astfel, menționăm, ca o primă constantă, trimiterile repetate la un imaginar originar, al Genezei, configurând primordialitatea creației divine, ca primum movens al unui univers numenal, prelapsar, proiectat mnemotic și traversat de motivu l luminii. Ruptura ontologică este reflectată la nivel lingvistic prin deicticul adverbial cu semantism temporal „de-atunci” și prin selectarea formei de perfect compus a verbului „a pieri”, ambele sugerând o vârstă a umanitți ă i edenice depășite (revolute). Pe de alt ă parte, contemplarea iubitei aduce o revelație de tip hierofanic, dată fiind intuirea unui fond originar: „Lumina ce-o simt / nvă ă lindu -mi în piept când te vd, ă / oare nu e un strop din lumina / creată în ziua dintâi, / din lumina aceea -nsetată adânc de viață? […] // Dar unde - a pierit orbitoarea / lumin de ă -atunci – cine știe? // Lumina, ce -o simt năvălindu -mi / în piept când te văd – minunato, / e poate c ă ultimul strop / din lumina creată în ziua dintâi. ” (Lumina) (Blaga 45) Într-un alt poem (A fost cândva pământul străveziu), este explicitată instalarea unei temporalități postlapsare, disjunctă în raport cu anistorismul originar, simultan cu o mișcare de recuperare cronotopic, ă hierofanic: ă „A fost cândva pământul nostru străveziu / ca apele de munte- n toate ale sale, / în sine îngânând izvodul clar și viu. / S -a-ntunecat apoi, lăuntric, ca de -o jale, / de bezne tari ce-n niciun grad nu se descriu. / Aceasta-a fost când o sălbatic ă risipă / de frumuseți prilej dădu întâia oară / păcatului să -ș i fac ă pe subt arbori cale?// Nu pot să știu ce -a fost prin vremi, odinioară, / știu doar ce văd: subt pasul tău, pe unde treci / sau stai, pământul înc -o dat, ă pentr-o clipă, / cu morții săi, zâmbind, se face străveziu. / Ca -n ape fră ă prunduri, fabuloas e, reci, / arzând se văd minuni – prin lutul purpuriu.” (Blaga 86) În aceeași ordine de idei, un poem precum Înaintarea lor și întoarcerea noastră circumscrie dezideratul recâștigării apartenenței la o umanitate adamic, ă prin resemantizarea imaginarului biblic: „Pe acelaș[i] drum uneori noi ne - ntoarcem / până -n mijlocul caldei, aievei / lumini, care-n ea ține șerpii / și basmele Evei. ” (99) În esenț , ă nostalgia primordialitți ă i vertebreaz ă întreaga viziune liric: ă „În apropiere e muntele meu, munte iubit. / Înconjurat de lucruri bătrâne / acoperite cu mușchi din zilele facerii ” (Liniște între lucruri bătrâne) (144) O alt ă constantă recurent ă în liri ca blagian, ă confirmând organizarea biplan ă a universului de discurs liric, este dată de accentuarea crizei incomunicabilitți ă i omului modern, manifestat ă prin blocarea oricărui canal de comunicare cu transcendentul, polarizând tensiunea dintre lumea suprafenomenală și cea sublunară. În acest sens, exegetul George Gană intuiește „o afirmare patetică a individului, prin accentuarea extremă a subiectivitți ă i sale în raportul eu-lume, prin exacerbarea sensibilității la metafizic și prin aspirația la comunicare a profundă cu universul, privilegiindu-se sentimentul cosmic.” (Gană 105) , ceea ce corespunde, în opinia criticului literar 29 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) Ion Pop, unei viziuni mitice, care „se caracterizeaz ă prin ruptura ontologic, ă marcat ă de depășirea timpului paradisiac și de sentie mntul alienării omului de natura originară. Se impun ipostaza meditativă a eului, excesul de problematizare, suferința provoactă de pierderea contactului nemediat cu universul, timp al «tristeț ii metafizice» ș i al nostalgiei nevindecate a spațiului edenic, alături de voința de integrare a subiectului fragmentar în Totul congener. ” (Pop 33) Ipostaza predilectă a divinului va fi, așadar, cea de deus otiosus, ca prevalență a unui sentiment de non - participare și de non -aderare la universul sensibil: „O durere-ntotdeauna mi-a fost singurtate ă a ta ascunsă / Dumnezeule, dar ce era să fac?[… ] // Ești muta, neclintita identitate / (rotunjit în sine a este a), / nu ceri nimic. / Nici măcar rugăciuna mea. ” (Psalm) (134-135) „Mistuiți de răni lăuntrice ne trecem prin veac. / Din când în când ne ridicăm ochii spre zvoa ă iele râului, / apoi ne aplecm ă capetele în și mai mare tristețe. / Pentru noi cerul e zvor ă ât, și zvorâ ă te sunt și cetățile. ” (Noi cântăreții leproși) (166) ; „Unde eşti, Elohim?/ Lumea din mânile tale-a zburat / ca porumbelul lui Noe. / Tu poate şi astăzi o mai aştepţi. / Unde eşti, Elohim?/ Umblăm turburaţi şi făr ă de voie, / printre stihiile nopţii te iscodim, / sărutăm în pulbere steaua de subt clcâ ă ie / şi -ntrebăm de tine / – Elohim! / Vântul făr ă de somn îl oprim / şi te -ncercm ă cu nările, / Elohim! / Animale străine prin spaţii oprim / şi le-ntrebăm de tine, Elohim! / Pân ă în cele din urmă margini privim, / noi sfinţii, noi apele, / noi tâlharii, noi pietrele, / drumul întoarcerii nu-l mai ştim, / Elohim, Elohim!” (Ioan se sfâșie în pustie ) (228), statuarea fenomenalului și a numenalului ca necomunicabile fiind accentuată și în alte poeme, în care vârsta adamic ă supraviețuiește doar în și prin amintire: „Unde eşti astăzi nu ştiu. / Vulturii treceau prin / Dumnezeu deasupra noastr. / Al ă unec în amintire, e -aşa de mult de-atunci./ Pe culmile vechi unde soarele iese din pământ / privirile tale erau albastre şi - nalte de tot. / Zvon legendar se ridica din brazi. / Ochi atotînţelegător era iezerul sfânt. ” (Amintire) (158) . O altă sursă de tensiune semantică, imagistică și ideatică este dată de interferențele dintre cele două regimuri ontologice, interferențe care nu fac decât să adâncească funciara criz ă a cunoașterii m etafizice, reiterând plasarea omului sub zodia unei temporalități inexorabile. Se disting două constante ale imaginarului, pe care le vom detalia în continuare: prima este tentativa de resuscitare a sacralității arhaice, prin intuiția epifanic ă a unor forme de manifestare a numenalului în limitele fenomenalului, ceea ce nu are însă puterea de a smulge ființa din regimul accidentalului și al cauzalității: „Strălucitoare -n poarta raiului / sta Eva. / Privea cum ranele amurgului se vindecau pe bolt ă // și visă toare / mușca din mărul, / ce i l -a-ntins ispita șarpelui. / Fr ă ă de veste / un sâmbure i -ajunse între dinți din fructul blestemat, / Pe gânduri dusă Eva îl suflă 30 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) în vânt, / iar sâmburele se pierdu-n țărân, ă unde încolți. / Un măr crescu acolo - și alți i îl urmară / prin lungul șir de veacuri. / Și trunchiul aspru și vânjos al unuia din ei / a fost acela, // din care fariseii meșteri / ciopliră crucea lui Isus. / Oh, sâmburele negru aruncat în vânt / de dinții albi ai Evei.” (Legendă) (60); „Cocoși apocaliptici tot strigă, / tot strigă din sate românești. / […] / Pe mal - cu tămâie în păr / Isus sângereaz ă lăuntric / din cele șapte cuvinte / de pe cruce. ” (Peisaj transcendental) (206); „sus în lumină ce fragil / apare muntele! / Cetatea zeilor din oc hii de copil / ușor se sfarm ă ca mtase ă a veche. / Materia ce sfântă e, / dar numai sunet în ureche. ” (Răsărit magic) (354); „Murind zeii își lasă / în urma lor templele, / precum melcii / csuli ă ile goale. // Pentru mii de ani, pentru vremi fără capăt / ei ș i le las, ă / spre mângâierea / vârstei de azi și de -apoi. / Dar niciun vestigiu al erei de aur, / oricare ar fi chipul lui, / nu-nvinge tristețea noastră / în fața timpului.” (Murind zeii își lasă ) (Blaga 97); „Clădită din nisip, din piatră de răsip, / ac eastă catedrală dăinuie în vânt. / N -o clatină nimic, nici zbucium din pământ; / nici focuri din înalt. Privind-o-n noapte / prin constelații parc ă însumi mă -nfirip. // Prin veac cândva s-a dezbrăcat de schele / făptura de nisip, biserica ce e, / o taină -a-ei prin vremi s ă tâlcuiasc. ă // Temei aflând în câmpuri dintre stele, / ea n-are unde să se prbușe ă asc. ă / Celest în sine cumpnit ă , ă biruie / în timpul - vânt, și -acolo sus, mai sus de vânt.” (Catedrală printre stele) (113-114); „Nu-l mișc ă știutele / crânguri cu ciutele. / Cărarea cu umbrele, / iezerul, umbrele / nu -l cheamă. Copitele / sfarm ă ispitele. // Prin ceață când lunec ă / zri ă el adulmec, ă / nu apropiatele, / ci depărtatele. // Ciulindu -și urechile / prinde străvechile / rotiri, sus, de tulbure / f oc și de murmure. // Și -aude, subt naltele, / unele, altele / erele, sferele.” (Cerbul cu stea în frunte) (116 ); o alt ă obsesie a acestui tip de imaginar vizionar, decelabil ă prin recurentele epifanii, este cea a panalfabetismului cosmic, a diversitți ă i fenomenale care se cere tălmăcit ă în sensul decriptării unui sistem hieroglific ce traduce divinul: „În chip de rune, de veacuri uitate, / poartă -o semnătur ă fpturil ă e toate. / Slăvitele păsări subt aripi o poartă / în liturgice zboruri prelungi ca viața. / În slujba luminii, urmă fără de toartă, / luna și -o ține ascunsă pe fața / vrji ă tă să n u se întoarc.ă // Stane de piatr, ă jivine, cucută / poartă -o semnătur ă cu cheie pierdută. / Pecete tăinuit ă de dou ă ori - / fat ă de foc, arătare, care pe țărm / ridici acum brațele peste mare, / o porți subsuori. // Rune, pretutindeni rune, / cine vă - nseamnă, cine vă pune? / Fpturil ă e toate, știute și neștiute, / poartă -o semnătur ă – cine s-o-nfrunte? / crinii muntelui – subtlunari - / și -o duc neajunsă pe creștet. / Subt ceruri muntele -o poartă pe frunte.” (Rune) (Blaga 262); „Sus cocorii desfășoar ă / Iero glife din Egipt. / Dac ă tâlcul l -am pricepe / Inima ar da un țipăt. ” (Înviere) (66); „În satul meu, în Câmpia Frumoasei / în preajma turnului, pietrele stau / pe subt plopi. E primăvară și pietrele – stau. / Unele poartă înc ă inscripții chirile. / 31 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) Este totdeauna ceva ce-n urmă rămâne, / Sunt ale părinților, pietrele - / și ale părinților lor. ” (Judecată în Câmpul Frumoasei ) (76). O a doua constantă a imaginarului, ce atestă interferența celor două regimuri ontologice, este desacralizarea transmundanului printr-o mutație de regim al ființrii. ă Concret, îngerul, reprezentat, în creștinism, ca făptură eterală, veșnică, aparținând orizontului transcendental, ca mediator între uman și divin, traverseaz ă un proces de profanizare, constatându -se rupturi de nivel ierarhic, pierderea condiției divine prin regresia la condiția uman, ă supus ă degradării (dată fiind plasarea în regimul contingent); de aici, împărtășirea din substanța sublunară. Mutația de regim ontologic este explicitată prin plasticitatea imaginilor, contaminarea de densitate materială fiind simptomatic ă în acest sens, întrucât reflectă descompunerea, înaintarea ineluctabil ă spre moarte, dinamitându-se, astfel, ca trăstură ă distinctivă a făpturilor celeste, atributul „imortalitate / înveșnicire” (ca înscriere în circuitul devenirii temporale): „Pretutindeni pe pajiști și pe ogor / serafimi cu pr ă ul nins / înseteaz ă dup ă adevăr, / dar apele din fântâni / refuz ă glețil ă e lor. / Arând făr ă îndemn / cu pluguri de lemn, / a rhanghelii se plâng / de greutatea aripelor, / trece printre sori vecini / porumbelul sfântului duh, / cu pliscul stinge cele din urmă lumini, / Noaptea îngerii goi / zgribulind se culcă în fân: / vai mie, vai ție, / păianjeni muli ț au umplut apa vie, / od ată vor putrezi și îngerii sub glie, / țrâ ă na va avea poveștile / din trupul trist. ” (Paradis în destrămare ) (194) ; „Arhanghelii sosiți să pedepsească orașul / s -au rtăc ă it prin baruri cu petele arse. / Danțatoarea albă le trece prin sânge, râzând s -a oprit / pe-un vârf de picior ca pe-o sticlă întoarsă. ” (Veac) (226) 3. Concluzii În urma celor enunțate, considerăm c ă structurarea biplană a universului liric configurat de Lucian Blaga se integreaz ă tipologiei textualității poetice simbolic -mitice, descrisă de Mircea Borcil. ă Organizarea pe vertical, ă prin coexistența planului fenome nal cu cel transcendental, certific, ă prin imaginarul mitico -religios, parcurgerea unei queste a inițierii sacrale, declanșată de instaurarea unei crize a cunoașterii metafizice, alimentată de o conștientizare a precarității ontologice și articulată de o n z ă uinț ă a recuperrii ă unei cronotopii arhaice, edenice. Motivele mitico-religioase sunt, însă, resemantizate, în acord cu crezul poetic al autorului: „în poezia mea sunt frecvente și motivele mitice, chiar teologice. Dar de aceste elemente uzez în chipul c el mai liber, ca mijloace de expresie poetic. ă Motivele nu sunt tratate «dogmatic». Le folosesc în sens 32 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) totdeauna creator, liber, le modific și le amplific după necesitți ă . Născocesc motive mitice la fiecare pas, fiindcă fără de -o gândire mitic ă nu ia fiin ț , ă din păcate sau din fericire, nicio poezie.” (Blaga 171) și nu s -ar fi nsc ă ut, am adăuga noi, nici onto -teofania poetic, ă înscriind ființa pe orbita existenței „întru mister și pentru revelare”. Bibliografie: Blaga, Lucian. Cenzura transcendentă. București: Humanitas, 1993. Blaga, Lucian. Luntrea lui Caron. București: Humanitas, 2006. Blaga, Lucian. Opere, Vol. 1. Poezii. București: Minerva, 1974. Blaga, Lucian. Poezii. Antologie, prefață, tabel cronologic, referințe critice și bib liografice de Paul Dugneanu, Galați: Porto -Franco, 1992. Blaga, Lucian. Opera poetică. Prefață de George Gană, Ediție îngrijit ă de George Gană și Dorli Blaga, București: Humanitas, 2012. Blaga, Lucian. Trilogia cunoașterii: Eonul dogmatic. Cunoașterea luciferică. Cenzura transcendentală. București: Fundația Regală pentru Literatură și Art, 1943 ă . Boc, Oana. Metafora și instituirea sensului poetic. O privire dinspre și înspre Blaga, în Qvaestiones Romanicae. Lucrările Colocviului Internațional Comunicare și Cultură în Romania Europeană. Interferențe și contraste în România, VIII/1, Szeged Jatepress, 2020, p. 226 -235. Borcil, ă Mircea. Contribuții la definirea tipului poetic al textelor lui Blaga, în Cercetări de lingvistică, anul XXXVII, nr. 2 (iulie – decembrie), , București:Editura Academiei Române, 1992, p. 133-141. Borcil, ă Mircea. „Contribuții la elaborarea unei tipologii a textelor poetice”, în „SCL” (XXXVIII), nr. 3, 1987, p. 185-196. Braga, Corin. Lucian Blaga. Geneza lumilor imaginare, București:Tractus Arte, 2013. Gană, George. Opera literară a lui Lucian Blaga. Editura Minerva, 1976. Petrescu, Liviu. Poetica postmodernismului. Piteti ș : Editura Paralela 45, 2011. Pop, Ion. Lucian Blaga. Universul liric. București : Editura Cartea Româneasc, 1981. ă http://www.deepdyve.com/assets/images/DeepDyve-Logo-lg.png Lucian Blaga Yearbook de Gruyter

Finalitatea Simbolic-Mitică a Creaţiei De Sens În Configurarea Onto-Teofaniei Poetice Blagiene

Lazăr, Mihai-Andrei
Lucian Blaga Yearbook , Volume 22 (1-2): 11 – Oct 1, 2021
Download PDF
11 pages

Loading next page...
 
/lp/de-gruyter/finalitatea-simbolic-mitic-a-crea-iei-de-sens-n-configurarea-onto-oHJlDOBXiA
Publisher
de Gruyter
Copyright
© 2021 Mihai-Andrei Lazăr, published by Sciendo
ISSN
1842-435X
eISSN
2601-7776
DOI
10.2478/clb-2021-0003
Publisher site
See Article on Publisher Site

Abstract

In this paper, we seek to demonstrate how Lucian Blaga’s poetic universe is double layered, in the sense that one can distinguish between, on the one hand, a phenomenological plane, characterized by a pervasive sense of the inexorable passage of time and of human mortability and, on the other hand, a supramundane (noumenal) plane which, in a profane world, has become unattainable and therefore intensifies the individual’s sense of loneliness and estrangement from a sacred universe. We attempt to show how there two planes interfere, mainly through revelations of the divine (epiphanies). In our paper, we follow a poetic and stylistic approach, founded on Mircea Borcilă’s attempt to formulate a poetic typology aiming to highlight the intrinsec mechanisms of a poetic finality oriented towards the creation of meaning, therefore inscribing Blaga’s poetry on the coordinates of a symbolic-mythical pattern. The linguist’s theory draws on Blaga’s conception of the duality of metaphor (“plasticizantă” and “revelatorie”), the latter having a revelatory function and being subdivided by Borcilă according to a cultural finality into a “plastic” finality in creating poetic meaning, whose universe of reference will be modelled upon the phenomenological world, and a ”revelatory” finality, whose universe of reference will be modelled upon a noumenal, transmundane world. Key-words: phenomenological plane, noumenal plane, epiphany, symbolic-mythical pattern, ’’revelatory” finality. 1. Considerații generale În încercarea de a formula o tipologie poetic ă și de a surprinde mecanismele intrinseci ale creației de sens cu finalitate poetic ă în opera lui Lucian Blaga, exegetul Mircea Borcil ă valorifică opera acestuia, nu doar în dimensiunea ei, teoretic, ă filosofic, ă ci și în cea artistic ă și ajunge la o concluzie revelatoare, postulând înscrierea creației poetului pe coordonatele unei lirici de factură simbolic-mitic. ă Lingvistul reelaboreaz ă teoria blagiană a dualității metaforei (plasticizantă și revelatoare), în care numai aceasta din urmă îndeplinește o funcție revelatoare, subîmpărțind -o în funcție de finalitatea de ordin cultural; autorul distinge, astfel, finalitatea „plasticizantă” în creația 23 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) de sens poetic, al cr ă ei univers referențial, ca nucleu generativ al textului poetic, va f i construit după un model comun, al lumii fenomenale (sau concret -senzoriale). Această finalitate a creației de sens poetic se distinge, în tipologia poetic ă propusă de Mircea Borcil, ă de finalitatea „revelatorie”, al cărei câmp se constituie urmând „un mo del abstract, al unor lumi «ideale» (sau «numenale»)” (Borcil 1 ă 87). Cele două tipuri de metafore, opineaz ă Mircea Borcil, ă declanșeaz ă procese metaforice corespunztoar ă e, descrise pe baza unor coduri culturale preluate din conceptualizările efectuate de ctre ă I. M. Lotman. Astfel, procesul metaforic de tip plasticizant, „v a defini și ilustra [… ] un cod semiotic cultural de tip sintactic, întrucât posibilitatea funcționării lui se bazeaz ă pe un model al lumii analog lumii fenomenale”,(187) în timp ce procesul metaforic revelatoriu valorific ă „un cod semiotic cultural de tip semantic, în măsura în care funcționarea acestuia presupunea un model al unor lumi multiplu semiotizate și axiologic ierarhizate” (187). Pornind de la această dihotomie, Mircea Borcil ă ofer ă trei criterii fundamentale pentru încadrarea unei opere lirice în tr-o anumită tipologie a textualității poetice; criteriul „orientr ă ii” sau „al intenției generale” a procesului de poesis descriptiv permite decelarea a două forme de finalitate poetic, ă lirica lui Lucian Blaga actualizând finalitatea „revelatoare”, întrucât reflectă încercarea de „revelare” a unor „«esențe ale lumii» obscurizate de diversitatea ei fenomenal” ă (188) apoi, al doilea criteriu este cel al „principiului existențial -axiologic” care guverneaz ă procesul de poesis discursiv. Opera poetului ilustreaz ă principiul de ordin semantic, care „se bazeaz ă [… ] pe presupoziția c ă anumite fenomene reperabile în planul designațional al lumii date posedă o semnificație prin ele însele […], în măsura în care le «transcende» pe un plan ontologic mai profund al «esențelor» și axiologic superior al «valorilor»” (189) În sfârșit, aplicând criteriul modelului de construcție referențială, Mircea Borcil ă emite ipoteza potrivit cre ă ia „lirica lui Lucian Blaga ar corespunde unui model de tip simbolic, deoarece la baza acestor texte stă […] o orientare «revelatoare» a procesului de poesis, ceea ce presupune o dedublare a procesului designațional (ontologic) și o disparitate radicală între cele două nivele ale acestui plan / nivel «fenomenal» și cel al «esențelor»” (190). Interpretând această recalibrare a dualității metaforice blagiene, fundamentată de Mircea Borcil,ă Oana Boc valorific ă aserțiunile lui Lucian Blaga : poetul „acord ă metaforei un statut ontologic, considerând c ă metaforicul ține de ordinea structurală a spiri tului uman, limbajul poetic fiind «în cea mai intim ă esență a sa ceva metaforic »”, (Boc 230) încât „teoria dualității metaforice blagiene este axată, așa cum remarc ă M. Borcil ă (Borcil ă 1997), pe diferența fundamental ă dintre creativitatea din cadrul limbajului (sfera metaforicii limbajului), ilustrată prin metaforele plasticizante, și creativitatea 24 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) culturală (care integrează și sfera creațiilor literar -artistice), ilustrată prin metaforele revelatoare, realizate prin mijloace de limbaj, dar cu o funcție pr oprie, diferită de cea a limbajului. ” (230) În continuare, „interpretând dintr-o perspectivă funcțională această dihotomie metaforică blagiană (disociabilă mai ales pe criteriul fundamental al menținerii vs. al amânării sau suspendării «semnificației obiș nuite a faptelor»), M. Borcilă distinge dou ă principii i ș finalități distincte situate la niveluri semantice diferite: pe de o parte principiul lingvistic, plasticizant, care actualizează finalitatea semnificativă din teoria coșeriană și se situeaz ă la niv elul semnificatului (conținut al limbii), iar, pe de alt p ă arte, principiul translingvistic, poetic, care vizează finalitatea poetic, și s ă e situeaz la nive ă lul sensului (conținut specific textului, actului discursiv). ”(290) În egală măsur, ă Mircea Borcil ă aduce, prin aceste considerente, rafinări ale analizelor desfășurate de Sextil Pușcariu și de Tudor Vianu, savanți care au încercat, de asemenea, s ă descrie lirica blagiană în termenii unei încadrri ă tipologice. Astfel, raportându -se la studiile lui Pușcariu, lingvistul opineaz ă că „cele mai multe observații ale lui Pușcariu asupra textelor liricii blagiene tind să vină în întâmpinarea unei asemenea abordări poetice funcțional -tipologice. El definește aceste texte ca reprezentând o poezie de tip «filosofic» sau «metafizic», în sensul unei orientări primordiale spre «conținut» (nu spre «expresia lingvistic») ă și, mai precis, în sensul c ă această poezie se «construiește» printr -o anumită «atitudine spirituală» sau «viziune asupra lumii»” (Borcil 135) ă , opinie argumentată și prin sugestia c ,,la f ă el de pregnante sunt, uneori, observațiile lui Pușcariu în ce privește modul specific de «dezvoltare semantică» a termenilor selectați în opera blagiană” (137) ceea ce conduce la o „înțelegere profund ă a funcționalității mitice a textelor discutate”(139). Pe de altă parte, din cercetrile ă lui Tudor Vianu, Mircea Borcil ă reține faptul c ă „tipul poetic blagian apare circumscris, în accepția cea mai largă, tot prin integrarea textelor sale, în «poezia metafizic», ă «de cunoaștere», sau, mai restrictiv, în «lirica gnoseologic». ă Aportul nou ș i valoros al încadrării propuse de Vianu provine, însă, fără îndoială, din situarea lui Blaga, alături de Ion Barbu, și din disocierea lor netă în raport cu lirica (antumă ) a lui Eminescu și cea a lui Arghezi. Reperarea prim ă a tipului «metafizic» se face, evident, pe aceeași baz ă a orientării spre «substanță» (=conținut), și nu spre «formă » (=expresie), comun ă atât lui Blaga, cât și lui Barbu. Vianu oferă, însă, și o formu lă definitorie, pentru acest tip poetic, reținând orientarea funcțională a textelor celor doi poeți spre «sensibilizarea unui înțeles metafizic».”( 139) Pornind de la aceste clarificri ă terminologice, ne propunem să demonstrăm validitatea și aplicabilitatea încadrrii ă tipologice pe care o elaboreaz ă Mircea Borcil,ă ilustrând -o cu exemple selectate din creația poetului, nu înainte de a circumscrie o perspectivă de ansamblu asupra 25 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) climatului cultural și a modelelor epistemologice, postulate în perioada în car e Lucian Blaga își desfășura activitatea artistică, climat remarcabil reconstituit de ctre ă exegetul clujean Liviu Petrescu, în lucrarea Poetica postmodernismului. De asemenea, pe parcursul exemplificărilor noastre, nu vom putea neglija o serie de considerații filosofice pe care Lucian Blaga le expune pe larg în studiul Cenzura transcendentală, parte integrantă a Trilogiei cunoașterii. În fond, deși recunoaștem ireductibilitatea polivalenței poeticii blagiene la pistele trasate în filosofie, nu putem să neg m ă faptul c ă unele dintre aserțiunile privitoare la raportul omului cu transcendentul și la poziția sa față de cunoaștere se dovedesc un instrument util în direcția schițrii ă unor trasee hermeneutice neexplorate până acum, în direcția maximalizării potenți alităților semnificaționale ale textelor lirice. Așa cum foarte convingtor ă o demonstreaz ă Liviu Petrescu, întreaga oper ă blagiană poate fi plasată sub cupola celui de -al doilea modernism, după ce primul începuse s ă traverseze o perioadă de criz, ă treptata sa subminare fiind determinată, cu precd ă ere, de o atitudine de mefiență față de supremația absolută a unui model epistemologic de tip științific, supus unui ineluctabil proces de dinamitare, de unde și cutar ă ea obstinată a unei paradigme epistemice alter native, ca opțiune compensatorie, urmărind să depășeasc ă modelul mecanicist. În acest sens, Lucian Blaga elaboreaz ă o „teorie a «crizei obiectului», teorie ce prezint ă obiectul natural doar ca pe un concept sintetic, ale crui c ă omponente nu ar avea în tot alitatea lor un caracter manifest «fanic», mare parte din el rămânând ca o față ascunsă, «criptică», a obiectului, ca un «mister deschis»”( Petrescu 53). „Ceea ce mai înainte fusese obiect neted, nedespicat – se preface în obiect despicat în două: în arăta t și în ascuns.” (Blaga 164) În interpretarea exegetului Corin Braga, „ieșind din direcția epistemologică pozitivistă a lui Auguste Comte, Blaga nu își propune să lumineze sau să reducă necunoscutul, ci încearcă să -l fixeze într-o categorie de sine stătăto are.”(Braga 104) De aici derivă și binaritatea tipurilor de cunoaștere conceptualizate: „Primul tip – pe care, așa cum subliniaz ă gânditorul, filosofia științei îl atribuie îndeobște discursului științific – este menit să construiasc ă o explicație de tip c auzal, pentru acele structuri ale realității ce se situeaz ă la nivelul ei de organizare cel mai simplu”( Petrescu 53), nivel circumscris de orizontul lumii imediate, fenomenale, experiențiale. Cel de -al doilea tip de cunoaștere ar încerca „s ă dea seama de alte nivele, de o complexitate sporită, ale realității, nivele identificate drept «un orizont al misterelor». Or, la un asemenea nivel de complexitate, realitatea este presupusă a prezenta anumite trăsături de «iraționalitate»” (54). De aici rezultă și o d imensiune a translogicului, a unei categorii ce nu se mai supune logicii aristotelice, ci e paradoxală, permițând, în consecinț, ă o transfigurare a antinomiilor. 26 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) În termenii filosofului, modelul ontologic este numit „ecstatic”, descris prin contrast cu modelul „enstatic”: „Cât timp intelectul se așaz ă în cadrul funcțiilor sale logice normale, e enstatic. Din moment ce intelectul, pentru a formula ceva cu ajutorul conceptelor ce-i stau la dispoziție, trebuie să evadeze din sine, să se așeze cu hotărâre în af ară de sine, în nepotrivire ireconciliabilă cu funcțiile sale logice, el devine ecstatic” (Blaga 94). Pe această cale, conchide exegetul, modelul științific este gradual înlocuit de unul artistic: „în ordine metodologic, ă pozițiile cele mai avansate nu mai sunt deținute, în această perioadă, de cunoașterea științific, ă pe primul plan trecând cunoașterea de tip artistic (ce prezint în ă să numeroase trăsături comune cu gândirea mitic) ă ” (94) . După cum vom încerca să argumentăm în lucrarea noastră, unei asemene a dislocri ă de paradigmă îi va corespunde, în câmpul universului poetic, un model al lumii biplan, în care transcendentul va fi revelat prin epifanii, dar va rămâne de necuprins, condiție ce implic ă o stratificare a nivelurilor ontice: mundanitatea lumii fenomenale va interfera cu numenalitatea orizontului transcendental spre care accesul ființei va fi barat, iluzoriu, de unde drama condiției umane, constantă a lumii blagiene. Înainte de a trece la comentarea propriu -zisă a unor poezii ce reflectă tensiunea dată de conștiința irecuperabilitți ă i plenare a sacrului, propunem o incursiune în spațiul filosofiei blagiene, concentrându -ne asupra aserțiunilor sale privitoare la Marele Anonim și rezumând principalele direcții configurative, adoptate ca premise gener ale ale demersului filosofic, sugestive pentru poziția omului în sistemul ontologic guvernat de un centru noetic. Pe aceeași linie a constatării limitelor paradigmei scientiste, Lucian Blaga asociaz ă orizontul misterului unei (auto)interogări profunde a fo ndului uman: „O idee științific ă [… ] e neasemănat mai neutrală în ce privește atitudinea spirituală a omului față de existență în genere și faț ă de propria existență în special.” (Blaga 11) Totodată, pentru a sugera nivelurile ontologice, precum și ierarhi zarea lor într- o perspectivă axiologică, dată fiind coordonata trans -fizicului, a modelului ontic abstract, filosoful face următoarea asumpție: „O concepție metafizică se caracterizează prin verticalitate, o dimensiune care la ideile științifice se apropie de limita zero.”(12) De aici și posibilitatea cartografierii dihotomice a universului poetic blagian, în raport cu lirica argheziană, circumscrisă unui orizont monoplan, pe orizontală, în absența dimensiunii sacrului, nedublat ontologic de un plan superior, mai profund. O astfel de perspectivă, opineaz ă în continuare Lucian Blaga, obligă la o reconsiderare a statutului ființial al omului, producând mari prefaceri interioare, alimentate de nevoia aflării răspunsului la neliniștitoare întrebări existențiale, de natură a -i chestiona însuși traiectul destinal: „Verticalitatea unui gând se măsoară subiectiv după intensitatea și amplitudinea transformărilor sufletești pe care le poate produce în insul uman. Un gând vertical, înalt sau adânc, 27 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) poate să deplaseze ch iar centrul existențial al omului. Printr -un gând «vertical», care totdeauna dă un anume sens existenței, omul se poate simți dintr -odată smuls din rostul său de pân ă aici și transportat în alt rost, în alt ă perspectivă, în alt ă universală noim” ă (14). Ast fel, se produc revelații la nivelul conștiinței, care devine problematizantă, „ideile verticale” fiind „ideile care prin rezonanțele lor, chiar neintenționate, pot să dea un sens inedit vieții, fie de transfigurare a ei, fie de accentuare a ei, fie de negare a ei.” (15) Corelând poziția epistemologică a lui Lucian Blaga cu unul dintre nucleele ideatice ale filosofiei sale, privitoare la postularea destinului creator al omului, „întru mister și pentru revelare”, în opoziție cu existența „pentru imediat și în tru securitate”, precum și cu axul viziunii sale lirice, i.e., interpelarea divinului (ca sondare a transcendentului), deducem faptul c ă poetul pare din nou să expliciteze ruptura de un model epistemic scientist, prin afirmații tranșante, conchizând că „Șt iința a luat naștere printr -un act de renunțare ce s -a dezvoltat sub semnul stăpânitor al acestui act. Prin actul de renunțare la contactul intim și permanent cu puterile demiurgice ale omului, ea n-a putut să se substituie metafizicii tocmai din acest mot iv.” (16) 2. Organizarea ontologic-biplană a universului liric blagian După acest excurs teoretic, propunem să ne îndreptăm atenția asupra principalelor coordonate ale universului poetic configurat de Lucian Blaga, dimensiuni ce atestă dubla stratificare ontologică a cosmosului. Ca o constantă a universului liric, semnalăm năzuința restabilirii unui contact pierdut cu divinul, pe fondul conștientizării precarității ontologice și a iminenței morbului thanatic, obsesie augmentată de optica retrospectivă, car e, prin anamnesis, nutrește nostalgia vârstei edenice a mitului, când nu se produsese ruptura contingentului de noetic, într-o lume ce funcționa după legea unei cronotopii sustrase determinismului spațio -temporal, ca situare a ființei în proximitatea divinului. Odată pierdut ă această stare privilegiată, individul este smuls din matricea sa ontologică, el devine supus legilor unei cronotopii profane, de unde tensiunea dată de perpetuarea unor polaritți ă organizate sistemic, vertebrate de dihotomia timp arhaic – timp istoric (i. e., condiție astrală – condiție terestră). De remarcat faptul c,ă deși ocultat în universul sensibil, divinul îl scurtcircuiteaz ă hierofanic, încât eludarea sa nu este niciodată definitivă. Mai degrabă, o privire vizionară intuiește, prin sondarea divers itți ă i fenomenale, urmele cronotopiei mitice, până atunci camuflate, producto ă are de revelații, care certific r ă egulatele irumperi ale unui noetism latent. Vom ilustra afirmațiile noastre prin comentarea unor nuclee semantice care susțin edificiul poetic organizat biplan. 28 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) Astfel, menționăm, ca o primă constantă, trimiterile repetate la un imaginar originar, al Genezei, configurând primordialitatea creației divine, ca primum movens al unui univers numenal, prelapsar, proiectat mnemotic și traversat de motivu l luminii. Ruptura ontologică este reflectată la nivel lingvistic prin deicticul adverbial cu semantism temporal „de-atunci” și prin selectarea formei de perfect compus a verbului „a pieri”, ambele sugerând o vârstă a umanitți ă i edenice depășite (revolute). Pe de alt ă parte, contemplarea iubitei aduce o revelație de tip hierofanic, dată fiind intuirea unui fond originar: „Lumina ce-o simt / nvă ă lindu -mi în piept când te vd, ă / oare nu e un strop din lumina / creată în ziua dintâi, / din lumina aceea -nsetată adânc de viață? […] // Dar unde - a pierit orbitoarea / lumin de ă -atunci – cine știe? // Lumina, ce -o simt năvălindu -mi / în piept când te văd – minunato, / e poate c ă ultimul strop / din lumina creată în ziua dintâi. ” (Lumina) (Blaga 45) Într-un alt poem (A fost cândva pământul străveziu), este explicitată instalarea unei temporalități postlapsare, disjunctă în raport cu anistorismul originar, simultan cu o mișcare de recuperare cronotopic, ă hierofanic: ă „A fost cândva pământul nostru străveziu / ca apele de munte- n toate ale sale, / în sine îngânând izvodul clar și viu. / S -a-ntunecat apoi, lăuntric, ca de -o jale, / de bezne tari ce-n niciun grad nu se descriu. / Aceasta-a fost când o sălbatic ă risipă / de frumuseți prilej dădu întâia oară / păcatului să -ș i fac ă pe subt arbori cale?// Nu pot să știu ce -a fost prin vremi, odinioară, / știu doar ce văd: subt pasul tău, pe unde treci / sau stai, pământul înc -o dat, ă pentr-o clipă, / cu morții săi, zâmbind, se face străveziu. / Ca -n ape fră ă prunduri, fabuloas e, reci, / arzând se văd minuni – prin lutul purpuriu.” (Blaga 86) În aceeași ordine de idei, un poem precum Înaintarea lor și întoarcerea noastră circumscrie dezideratul recâștigării apartenenței la o umanitate adamic, ă prin resemantizarea imaginarului biblic: „Pe acelaș[i] drum uneori noi ne - ntoarcem / până -n mijlocul caldei, aievei / lumini, care-n ea ține șerpii / și basmele Evei. ” (99) În esenț , ă nostalgia primordialitți ă i vertebreaz ă întreaga viziune liric: ă „În apropiere e muntele meu, munte iubit. / Înconjurat de lucruri bătrâne / acoperite cu mușchi din zilele facerii ” (Liniște între lucruri bătrâne) (144) O alt ă constantă recurent ă în liri ca blagian, ă confirmând organizarea biplan ă a universului de discurs liric, este dată de accentuarea crizei incomunicabilitți ă i omului modern, manifestat ă prin blocarea oricărui canal de comunicare cu transcendentul, polarizând tensiunea dintre lumea suprafenomenală și cea sublunară. În acest sens, exegetul George Gană intuiește „o afirmare patetică a individului, prin accentuarea extremă a subiectivitți ă i sale în raportul eu-lume, prin exacerbarea sensibilității la metafizic și prin aspirația la comunicare a profundă cu universul, privilegiindu-se sentimentul cosmic.” (Gană 105) , ceea ce corespunde, în opinia criticului literar 29 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) Ion Pop, unei viziuni mitice, care „se caracterizeaz ă prin ruptura ontologic, ă marcat ă de depășirea timpului paradisiac și de sentie mntul alienării omului de natura originară. Se impun ipostaza meditativă a eului, excesul de problematizare, suferința provoactă de pierderea contactului nemediat cu universul, timp al «tristeț ii metafizice» ș i al nostalgiei nevindecate a spațiului edenic, alături de voința de integrare a subiectului fragmentar în Totul congener. ” (Pop 33) Ipostaza predilectă a divinului va fi, așadar, cea de deus otiosus, ca prevalență a unui sentiment de non - participare și de non -aderare la universul sensibil: „O durere-ntotdeauna mi-a fost singurtate ă a ta ascunsă / Dumnezeule, dar ce era să fac?[… ] // Ești muta, neclintita identitate / (rotunjit în sine a este a), / nu ceri nimic. / Nici măcar rugăciuna mea. ” (Psalm) (134-135) „Mistuiți de răni lăuntrice ne trecem prin veac. / Din când în când ne ridicăm ochii spre zvoa ă iele râului, / apoi ne aplecm ă capetele în și mai mare tristețe. / Pentru noi cerul e zvor ă ât, și zvorâ ă te sunt și cetățile. ” (Noi cântăreții leproși) (166) ; „Unde eşti, Elohim?/ Lumea din mânile tale-a zburat / ca porumbelul lui Noe. / Tu poate şi astăzi o mai aştepţi. / Unde eşti, Elohim?/ Umblăm turburaţi şi făr ă de voie, / printre stihiile nopţii te iscodim, / sărutăm în pulbere steaua de subt clcâ ă ie / şi -ntrebăm de tine / – Elohim! / Vântul făr ă de somn îl oprim / şi te -ncercm ă cu nările, / Elohim! / Animale străine prin spaţii oprim / şi le-ntrebăm de tine, Elohim! / Pân ă în cele din urmă margini privim, / noi sfinţii, noi apele, / noi tâlharii, noi pietrele, / drumul întoarcerii nu-l mai ştim, / Elohim, Elohim!” (Ioan se sfâșie în pustie ) (228), statuarea fenomenalului și a numenalului ca necomunicabile fiind accentuată și în alte poeme, în care vârsta adamic ă supraviețuiește doar în și prin amintire: „Unde eşti astăzi nu ştiu. / Vulturii treceau prin / Dumnezeu deasupra noastr. / Al ă unec în amintire, e -aşa de mult de-atunci./ Pe culmile vechi unde soarele iese din pământ / privirile tale erau albastre şi - nalte de tot. / Zvon legendar se ridica din brazi. / Ochi atotînţelegător era iezerul sfânt. ” (Amintire) (158) . O altă sursă de tensiune semantică, imagistică și ideatică este dată de interferențele dintre cele două regimuri ontologice, interferențe care nu fac decât să adâncească funciara criz ă a cunoașterii m etafizice, reiterând plasarea omului sub zodia unei temporalități inexorabile. Se disting două constante ale imaginarului, pe care le vom detalia în continuare: prima este tentativa de resuscitare a sacralității arhaice, prin intuiția epifanic ă a unor forme de manifestare a numenalului în limitele fenomenalului, ceea ce nu are însă puterea de a smulge ființa din regimul accidentalului și al cauzalității: „Strălucitoare -n poarta raiului / sta Eva. / Privea cum ranele amurgului se vindecau pe bolt ă // și visă toare / mușca din mărul, / ce i l -a-ntins ispita șarpelui. / Fr ă ă de veste / un sâmbure i -ajunse între dinți din fructul blestemat, / Pe gânduri dusă Eva îl suflă 30 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) în vânt, / iar sâmburele se pierdu-n țărân, ă unde încolți. / Un măr crescu acolo - și alți i îl urmară / prin lungul șir de veacuri. / Și trunchiul aspru și vânjos al unuia din ei / a fost acela, // din care fariseii meșteri / ciopliră crucea lui Isus. / Oh, sâmburele negru aruncat în vânt / de dinții albi ai Evei.” (Legendă) (60); „Cocoși apocaliptici tot strigă, / tot strigă din sate românești. / […] / Pe mal - cu tămâie în păr / Isus sângereaz ă lăuntric / din cele șapte cuvinte / de pe cruce. ” (Peisaj transcendental) (206); „sus în lumină ce fragil / apare muntele! / Cetatea zeilor din oc hii de copil / ușor se sfarm ă ca mtase ă a veche. / Materia ce sfântă e, / dar numai sunet în ureche. ” (Răsărit magic) (354); „Murind zeii își lasă / în urma lor templele, / precum melcii / csuli ă ile goale. // Pentru mii de ani, pentru vremi fără capăt / ei ș i le las, ă / spre mângâierea / vârstei de azi și de -apoi. / Dar niciun vestigiu al erei de aur, / oricare ar fi chipul lui, / nu-nvinge tristețea noastră / în fața timpului.” (Murind zeii își lasă ) (Blaga 97); „Clădită din nisip, din piatră de răsip, / ac eastă catedrală dăinuie în vânt. / N -o clatină nimic, nici zbucium din pământ; / nici focuri din înalt. Privind-o-n noapte / prin constelații parc ă însumi mă -nfirip. // Prin veac cândva s-a dezbrăcat de schele / făptura de nisip, biserica ce e, / o taină -a-ei prin vremi s ă tâlcuiasc. ă // Temei aflând în câmpuri dintre stele, / ea n-are unde să se prbușe ă asc. ă / Celest în sine cumpnit ă , ă biruie / în timpul - vânt, și -acolo sus, mai sus de vânt.” (Catedrală printre stele) (113-114); „Nu-l mișc ă știutele / crânguri cu ciutele. / Cărarea cu umbrele, / iezerul, umbrele / nu -l cheamă. Copitele / sfarm ă ispitele. // Prin ceață când lunec ă / zri ă el adulmec, ă / nu apropiatele, / ci depărtatele. // Ciulindu -și urechile / prinde străvechile / rotiri, sus, de tulbure / f oc și de murmure. // Și -aude, subt naltele, / unele, altele / erele, sferele.” (Cerbul cu stea în frunte) (116 ); o alt ă obsesie a acestui tip de imaginar vizionar, decelabil ă prin recurentele epifanii, este cea a panalfabetismului cosmic, a diversitți ă i fenomenale care se cere tălmăcit ă în sensul decriptării unui sistem hieroglific ce traduce divinul: „În chip de rune, de veacuri uitate, / poartă -o semnătur ă fpturil ă e toate. / Slăvitele păsări subt aripi o poartă / în liturgice zboruri prelungi ca viața. / În slujba luminii, urmă fără de toartă, / luna și -o ține ascunsă pe fața / vrji ă tă să n u se întoarc.ă // Stane de piatr, ă jivine, cucută / poartă -o semnătur ă cu cheie pierdută. / Pecete tăinuit ă de dou ă ori - / fat ă de foc, arătare, care pe țărm / ridici acum brațele peste mare, / o porți subsuori. // Rune, pretutindeni rune, / cine vă - nseamnă, cine vă pune? / Fpturil ă e toate, știute și neștiute, / poartă -o semnătur ă – cine s-o-nfrunte? / crinii muntelui – subtlunari - / și -o duc neajunsă pe creștet. / Subt ceruri muntele -o poartă pe frunte.” (Rune) (Blaga 262); „Sus cocorii desfășoar ă / Iero glife din Egipt. / Dac ă tâlcul l -am pricepe / Inima ar da un țipăt. ” (Înviere) (66); „În satul meu, în Câmpia Frumoasei / în preajma turnului, pietrele stau / pe subt plopi. E primăvară și pietrele – stau. / Unele poartă înc ă inscripții chirile. / 31 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) Este totdeauna ceva ce-n urmă rămâne, / Sunt ale părinților, pietrele - / și ale părinților lor. ” (Judecată în Câmpul Frumoasei ) (76). O a doua constantă a imaginarului, ce atestă interferența celor două regimuri ontologice, este desacralizarea transmundanului printr-o mutație de regim al ființrii. ă Concret, îngerul, reprezentat, în creștinism, ca făptură eterală, veșnică, aparținând orizontului transcendental, ca mediator între uman și divin, traverseaz ă un proces de profanizare, constatându -se rupturi de nivel ierarhic, pierderea condiției divine prin regresia la condiția uman, ă supus ă degradării (dată fiind plasarea în regimul contingent); de aici, împărtășirea din substanța sublunară. Mutația de regim ontologic este explicitată prin plasticitatea imaginilor, contaminarea de densitate materială fiind simptomatic ă în acest sens, întrucât reflectă descompunerea, înaintarea ineluctabil ă spre moarte, dinamitându-se, astfel, ca trăstură ă distinctivă a făpturilor celeste, atributul „imortalitate / înveșnicire” (ca înscriere în circuitul devenirii temporale): „Pretutindeni pe pajiști și pe ogor / serafimi cu pr ă ul nins / înseteaz ă dup ă adevăr, / dar apele din fântâni / refuz ă glețil ă e lor. / Arând făr ă îndemn / cu pluguri de lemn, / a rhanghelii se plâng / de greutatea aripelor, / trece printre sori vecini / porumbelul sfântului duh, / cu pliscul stinge cele din urmă lumini, / Noaptea îngerii goi / zgribulind se culcă în fân: / vai mie, vai ție, / păianjeni muli ț au umplut apa vie, / od ată vor putrezi și îngerii sub glie, / țrâ ă na va avea poveștile / din trupul trist. ” (Paradis în destrămare ) (194) ; „Arhanghelii sosiți să pedepsească orașul / s -au rtăc ă it prin baruri cu petele arse. / Danțatoarea albă le trece prin sânge, râzând s -a oprit / pe-un vârf de picior ca pe-o sticlă întoarsă. ” (Veac) (226) 3. Concluzii În urma celor enunțate, considerăm c ă structurarea biplană a universului liric configurat de Lucian Blaga se integreaz ă tipologiei textualității poetice simbolic -mitice, descrisă de Mircea Borcil. ă Organizarea pe vertical, ă prin coexistența planului fenome nal cu cel transcendental, certific, ă prin imaginarul mitico -religios, parcurgerea unei queste a inițierii sacrale, declanșată de instaurarea unei crize a cunoașterii metafizice, alimentată de o conștientizare a precarității ontologice și articulată de o n z ă uinț ă a recuperrii ă unei cronotopii arhaice, edenice. Motivele mitico-religioase sunt, însă, resemantizate, în acord cu crezul poetic al autorului: „în poezia mea sunt frecvente și motivele mitice, chiar teologice. Dar de aceste elemente uzez în chipul c el mai liber, ca mijloace de expresie poetic. ă Motivele nu sunt tratate «dogmatic». Le folosesc în sens 32 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) totdeauna creator, liber, le modific și le amplific după necesitți ă . Născocesc motive mitice la fiecare pas, fiindcă fără de -o gândire mitic ă nu ia fiin ț , ă din păcate sau din fericire, nicio poezie.” (Blaga 171) și nu s -ar fi nsc ă ut, am adăuga noi, nici onto -teofania poetic, ă înscriind ființa pe orbita existenței „întru mister și pentru revelare”. Bibliografie: Blaga, Lucian. Cenzura transcendentă. București: Humanitas, 1993. Blaga, Lucian. Luntrea lui Caron. București: Humanitas, 2006. Blaga, Lucian. Opere, Vol. 1. Poezii. București: Minerva, 1974. Blaga, Lucian. Poezii. Antologie, prefață, tabel cronologic, referințe critice și bib liografice de Paul Dugneanu, Galați: Porto -Franco, 1992. Blaga, Lucian. Opera poetică. Prefață de George Gană, Ediție îngrijit ă de George Gană și Dorli Blaga, București: Humanitas, 2012. Blaga, Lucian. Trilogia cunoașterii: Eonul dogmatic. Cunoașterea luciferică. Cenzura transcendentală. București: Fundația Regală pentru Literatură și Art, 1943 ă . Boc, Oana. Metafora și instituirea sensului poetic. O privire dinspre și înspre Blaga, în Qvaestiones Romanicae. Lucrările Colocviului Internațional Comunicare și Cultură în Romania Europeană. Interferențe și contraste în România, VIII/1, Szeged Jatepress, 2020, p. 226 -235. Borcil, ă Mircea. Contribuții la definirea tipului poetic al textelor lui Blaga, în Cercetări de lingvistică, anul XXXVII, nr. 2 (iulie – decembrie), , București:Editura Academiei Române, 1992, p. 133-141. Borcil, ă Mircea. „Contribuții la elaborarea unei tipologii a textelor poetice”, în „SCL” (XXXVIII), nr. 3, 1987, p. 185-196. Braga, Corin. Lucian Blaga. Geneza lumilor imaginare, București:Tractus Arte, 2013. Gană, George. Opera literară a lui Lucian Blaga. Editura Minerva, 1976. Petrescu, Liviu. Poetica postmodernismului. Piteti ș : Editura Paralela 45, 2011. Pop, Ion. Lucian Blaga. Universul liric. București : Editura Cartea Româneasc, 1981. ă

Journal

Lucian Blaga Yearbook – de Gruyter

Published: Oct 1, 2021

Keywords: phenomenological plane; noumenal plane; epiphany; symbolic-mythical pattern; “revelatory” finality

There are no references for this article.