Get 20M+ Full-Text Papers For Less Than $1.50/day. Start a 14-Day Trial for You or Your Team.

Learn More →

Despre Funcţionalitatea Poetico-Stilistică A Structurii Adversative În Câteva Poeme Ale Lui Lucian Blaga

Despre Funcţionalitatea Poetico-Stilistică A Structurii Adversative În Câteva Poeme Ale Lui... This paper starts from the theoretical support of some central figures in the field of study of Lucian Blaga’s works: Mircea Borcilă and Mircea Scarlat. The first outlook that this essay will focus on the linguist and poetician from Cluj, Mircea Borcilă, with his esteemed article from 1987 (Contribuții la elaborarea unei tipologii a textelor poetice ). The other perspective is that of Mircea Scarlat, from The History of Romanian Poetry (vol. III). In the articulation of Blaga's poetics, the exegete finds important the adversative structure as strategies of establishing the poetic tension and polarization of the world newly created. Thus, the purpose of this essay is to emphasize / demonstrate the fact that the poetic finality of the creation of worlds motivates even the linguistic structures, and the poetic meaning is vertebrated by, but also beyond the linguistic “material”. These mechanisms of meaning articulation through and beyond language will be followed in the poems as "Flori de mac" (from the volume Pașii profetului ), "Paradis în destrămare" (from the volume Laud som ă nului ) and "Isus și Magdalena'' from the Lucian Blaga’s unpublished poems . Keywords: poetics, adversative structures, articulation of meaning, dialectics, metaphor, polarities 1. Considerații generale: 1. Lucrarea de față are ca scop investigarea structurilor adversative în textele poetice ale lui Lucian Blaga și, prin extensie, articularea sensului poetic în funcție de , dar și dincolo de structurile lingvistice. În vederea acestui demers, vom re-valorifica/valida construcțiile teoretice a două personalități de o valoare incontestabil ă pentru promovarea și cercetarea operelor blagiene: Mircea Borcil ă și Mircea Scarlat. Astfel, din punct de vedere metodologic, vom sublinia aspecte importante ale textelor celor doi autori, aparat științific pe baza căruia vom realiza o analiză poetico-stilistic a ă trei poezii exponențiale pentru cercetarea noastră. 1.1. Articolul lui Mircea Borcil ă din 1987, Contribuții la elaborarea unei tipologii a textelor poetice, cristalizeaz ă o teorie coerentă despre modalitățile articulrii ă sensului în textele poetice, precum și un set de criterii de tipologizare a acestora, plecând de la teorii recente − pentru acea vreme − ale poeticii, ale semanticii structurale și culturale și ale metaforologiei. Având ca 42 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) „nucleu” distincția blagiană dintre metafora lingvistic ă și cea culturală (Blaga 349) și concentrându-și atenția asupra fenomenului de „ poesis discursiv” (Borcil ă 1 86), poeticianul clujean face „posibil ă definirea unui prim set de criterii de tipologizare, cu ajutorul cruia ă s ă se poată opera disocierea unor categorii funcțional -tipologice fundamentale în domeniul textelor poetice” (188). Construcția teoretic ă sistem atic ă și solidă propune dou ă tipuri metaforice de funcționare a textelor poetice, ca produse culturale: a) tipul metaforic „expresiv”/„plasticizant” (A), cu o finalitate „plasticizantă”, care nu îmbogățește sensurile lumii fenomenale, ci lărgește domeniul de cuprindere al „sensibilității” umane ( 189). Principiul axiologic -existențial care vertebreaz ă acest tip metaforic este − calchiind după semantica lotmaniană − unul „sintactic”, care mizeaz ă pe o viziune poetic ă de tip aditiv („concatenare” a imaginilor po etice). Această expresie preferat ă de avangardiști și de Tudor Arghezi livreaz, ă în definitiv, un mod de construcție „diagramatic” ( 190); b) tipul metaforic „revelator” (B), înglobând o finalitate „revelatorie”, adică de îmbogățire a sensului lumii fenomenal e, care propune revirimentul unei lumi numenale, conectată cu Universul Empiric prin obiecte -„ci ă de acces” (189). Fondat pe un principiu axiologic-existențial „semantic”, acest proces metaforic aduce achiziții în planul ontologic al ființei umane, extinzâ nd ad infinitum „orizontul de mister”. Poeți precum Ion Barbu și Lucian Blaga reclamă acest regim poetic cu un centru de construcție „simbolic” ( 191). Coroborând reperele teoretice ale lui Mircea Borcil ă cu aspectele lingvisticii textului ale lui Eugen Coșeriu, putem ajunge la concluziile parțiale conform cror ă a modurile de instituire a sensului în poezie, prin organizarea sa interioară, își au rădăcinile primare în limbaj, adică în „plenitudinea funcțională” a limbajului (Coșeriu apud Boc 227). Astfel, finalitatea textului poetic este creația de lumi, lumi substanțial diferite de lumea cunoscută prin experiență, lumi menite să transfigureze și s tra ă nsgreseze limitele ontologice prin și dincolo de limbaj. 1.2. Cu un „nucleu” teoretic asemăntor ă domeniului lingvistic (acela al considerării limbajului ca „instrument” al construcției de lumi), capitolul din Istoria poeziei românești (III) interpreteaz ă opera poetic ă blagiană prin comentarea ei din optica sintaxei textuale, pentru că „analiza sintactic ă e rele vantă în cazul de față” (Scarlat 244). Pornind de la Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Mircea Scarlat identific ă ocurența deosebit ă a două structuri adversative („nu 43 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) A, ci B” și „A, dar B”) în construcția sintactic ă a poemului. Imaginarul poetic deb uteaz ă printr -o „afirmație prin negație”, versului „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea” opunându-i-se „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină − ” (Blaga 19). În continuare, polarizarea eu-alteritate (Scarlat 245) este circumscrisă versurilor aflate în raport adversativ: „Lumina altora/ sugrum ă vraja neptrunsului ă ascuns/ în adâncimi de întuneric,/ dar eu,/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină − ” (s.m. − E.L.). În fine, amplificarea metaforic-comparativă a astrului selenar se datoreaz ă unei negări a unui set de valori: „și -ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micșoreaz, ă ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții” (s.m. − E.L.). Fenomenul constituțiilor textuale pe fundamentul unor scheme adversative nu este o constantă întâlnită numai în poeziile lui Lucian Blaga, ci și în textele sale filosofice ori epice. Scarlat amintește de un exemplu din Pietre pentru templul meu, afirmând c ă „structura di n poemul comentat apare și în exprimarea aforistică a aceleiași idei: «datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să -l lămurim, ci să -l adâncim așa de mult, încât să -l prefacem într-un mister și mai mare»” (Scarlat 246). Considerăm c ă această idee p oate fi susţinut ă şi prin alte exemple. În acest sens oferim, drept eșantion, alte patru exemple ale uzitrii ă construcției adversative, prin trei excerpte din cele trei Trilogii, iar unul din Luntrea lui Caron: 1. Într-o metaforă revelatorie nu intereseaz ă așadar numai analogia dintre «a» și «b», ci și dizanalogia, care e tocmai destinată să completeze debordant pe «a» (s.m. − E.L.) (Blaga 2018a, 393). 2. Considerații de cu totul alt ă natură, care nu țin nici de teoria cunoașterii, nici de logic, ă ci de filozofia culturii sau de filozofia istoriei, ne fac s ă credem c ă însuși ritmul istoric ne duce spre afirmarea ecstaziei intelectuale ca fel posibil de a gândi pentru o întreag e ă poc ( ă s.m. − E.L.) (Blaga 2013, 235). 3. Teoria stilului am dezvoltat-o sistematic, permiţîndu-i ramificri ă nevisate pînă aici, şi asimilînd teritorii ce nu aparţin numai psihologiei sau esteticii, sau unei anume filozofii descriptive a culturii, ci antropologiei, ontologiei şi metafizicii (s.m. − E.L.) (Blaga 1996, 8). 4. Intenția mea era s ă dau poezie care s ă nu pară traducere, ci să fie poezie. (s.m. − E.L.) (Blaga 2006, 78). 44 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) Revenind în spațiul realizrii ă sensului poetic, Mircea Scarlat vede în tiparul adversativ al poemelor lui Lucian Blaga o constantă poetic: ă el ar institui, pe de o parte, o „tensiune emoțională” și, pe de alt ă parte, o „alternativă a rezolvării tensiunii” (Scarlat 246). Ocurența acestei „organizri” ă ideatice și în textele filosofice ale lui Blaga, precum și relevarea acestora în studiile lui Mircea Borcil ă valideaz ă o consistență a etapizrii ă organice a „operațiilor semantice de articulare a sensului poetic: diaforică, endoforică, epiforică” (Terian 328). În această „dinamică metaforic ă a instituirii sensului” (Boc 232), se urmărește, etapizat, a) prezentarea a două Câmpuri Referențiale (CR) aflate într-o tensiune ireconciliabilă, b) „scurtcircuitarea” ace stei tensiuni, grație analogiei, printr-un semantism comun, „scurtcircuitare” realizabil, ă fie prin b1) glisarea unui CR ctr ă e celălalt, fie prin b2) elaborarea unui plan „meta -textual”, care transcende cele dou ă CR, și c) instituirea unui Câmp Referențial Terț (CR III), în care „împăcarea celor dou ă planuri ar fi posibil” ă (Mircea Borcil ă apud Terian 328). 2. Având în vedere coordonatele teoretice precizate anterior, vom încerca, în continuare, să remarcm, ă în trei poeme ale lui Lucian Blaga ( Flori de mac, Paradis în destrămare și Isus și Magdalena), felul în care organizările sintactice adversative contribuie substanțial la procesul dinamic metaforic, precum și soluțiile poetice pentru aceste „dizarmonii”. 2.1. Flori de mac este construit ă pe șablonul sc hemei adversative atât de utilizată de Blaga, însă nu după modelul „nu A, ci B”, ci după un altul „A, dar B”, care „marcheaz ă contrazicerea așteptărilor declanșate de primul termen al raportului sintactic adversativ” (GALR 643): Aș vrea s vă ă culeg în bra țe feciorelnicul avânt, dar vi-e atât de fragedă podoaba, c nu ă -drz ă nesc, o, nici la pieptul gândurilor mele să vă strâng. (s.m. − E.L.) (Blaga 2018b, 79) Poezia se constituie drept un monolog adresat, o comuniune discursivă între eul liric și florile de mac, motiv al contemplației artistice într -un fundal agrest („cum vă privesc pe malul mării de secară”). Imaginarul este construit, la nivel gramatical, pe opoziția dintre modul indicativ, timpul prezent, un timp factual, al tribulațiilor ființei umane („f luier”, „pătrunde”, „privesc” etc.) și modul condițional optativ, tot timpul prezent, al virtualității intenției poetului (strofele a doua, a treia, a patra și a cincea au ca centru verbal construcția „aș vrea”, urmat ă de o completivă directă 45 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) − „să v ă cupr ind”, „s ă vă culeg”, „să v ă strivesc”). Nivelul volițional al poetului este dominat de un imaginar violent − „să cuprind”, „s ă culeg”, „să strivesc” −, corespondent al unei atitudini „paradisiace”, dac ă ar fi să folosim distincția cunoașterii blagiene „par adisiac”/„luciferic”. Acestui registru afectiv agresiv i se opune registrul delicat, tandru și fragil al floralului, năzuința eului poetic fiind blocată de „frg ă ezimea podoabei” macului. Cu toate c ă spectrul floral beneficiaz ă de o interpretare grațioas,ă încă din prima strofă acesta capătă și o latură thanatic: ă surprinderea florilor de mac genereaz ă în sufletul poetului o „teamă de moarte”. Ioana Em. Petrescu relevă motivele acestui „incident” poetic: a) culoarea macului este asociat ă cu „înflăcr ă atul am urg de var” ă , adic ă cu o imagine progresivă a evanescenței luminii; b) friabilitatea florii evocă melancolia lipsei rezistenței în timp a materiei, ergo a ființei umane; c) exist ă un izomorfism cromatic între mac și sângele asudat de Christos pe muntele mă slinilor, sinonim cu „agonia divinului”, activând, astfel, „gândirea mitic” ă a ocularului descriptiv (Petrescu 95). Pornind chiar de la această poezie, Ioana Em. Petrescu identific ă o constantă a liricii blagiene: „imaginarul cenușă -polen al morții” ( 94), în acest poem născându -se o „legendă a macului” după Lucian Blaga. Simplificând teoria, viața (fie ea de ordin mineral, vegetal, animal ori uman) își conține „germenii” morții, ca singură certitudine gnoseologic. ă Or, această viziune existențialistă se re petă la diferiți filosofi și gânditori ai secolului al XX -lea (v. Martin Heidegger, Edmund Husserl, Jean-Paul Sartre etc.). Operatorul adversativ „dar” contrasteaz, ă în acest sens, nu numai perechea „agresiv - fragil”, ci și „viață -moarte”. Odată cu această viziune inedită, antinomiile se aneantizeaz și devin ă termeni ai unei dialectici organice. Forând mai adânc în articulațiile intime ale poemului și întorcându-ne la procesul de poesis discursiv, se poate identifica metafora „revelatorie” „floarea de mac-sângele Mântuitorului”. Pentru tipul metaforic „revelator”, schemă poetic ă după care este construită și poezia Flori de mac, principiul axiologic-existențial „semantic” „se bazeaz ă pe presupoziția c ă anumite fenomene reperabile în planul designațional al lu mii date posedă o semnificație prin ele însele, i.e. înainte și în afara procesului de construcție a sensului [...]” (Borcil ă 1987, 189). Potrivit acestui principiu descris de Mircea Borcil, ă exist ă lexeme „privilegiate” poetic, adică sunt încr ă cate, așa c um o numește Blaga, cu o „sarcină mitic” ă (Blaga 2018a, 381). Așadar, „sarcina mitic” ă a cuantei referențiale „floare de mac - sânge” este identificabil ă în tezaurul mitologic al matricei stilistice românești, întrucât „în tradiția mito -poetic ă [macul] e l egat de somn și de moarte” (Evseev 107). În Legendele florei, Tony Brill colecționează nu mai puțin de patru 46 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) legende ale macului culese din diferite zone ale țării (163 -176). Cea mai relevantă în contextul poemului blagian ni se pare legenda care înglobează calvarul christic: într -o poveste în care flora este cvasi-antropomorfizată (florile sunt înzestrate cu „darul” vorbirii), macul este o floare cu o morfologie de „cupă”, inițial de culoare albă. În drumul său spre Golgota, flagelat și batjocorit de mulț imea care-l osândește la moarte, Isus se apleacă asupra acestor flori, le sărută, sângele prelingându-se de pe fața sa în „cupa” macilor. Adresarea ni se pare memorabil ă și o reproducem ca atare: − De-acum înainte să fii roșie ca sângele pe care -l porți în cupa florilor tale și ani după ani, să înviorezi cu roșul petalelor tale, covorul câmpiilor după tot pământul, purtând în culoarea lor, mărturia suferinței mele. (Brill 1994, 176) Nu putem afirma cu exactitate dac ă Lucian Blaga cunoștea această specific ă legendă a macului, însă putem specula asupra acestui fapt, considerând selecția privilegiată a florii de mac, la nivel prototextual, ca fiind nearbitrară. Imaginea macului asimileaz ă o „viziune mitic” ă și o „geografie mitic” ă ancestrală și este, așa cum îl numește Mircea Borcil, ă un „ «punct» sau «cale» de acces («punți de salt» ) spre planul ontologic secund” (Borcilă 190). Realizarea „saltului semantic”, prin „anularea sensului obișnuit al faptelor, substituindu -li-se o nouă semnificație” (Borcil ă 37), îndepărteaz ă definirea ireductibil ă a aspectului botanic, pur biologic al florilor de mac și le transpune într -un orizont numenal, printr-un factor „analogic-dizanalogic”: ea este purtătoarea suferinței Mântuitorului și, deci, a thanaticului (element deter minant al sentimentului de angoasă ce „încolțește” în sufletul poetului). 2.2. Una dintre poeziile etalon ale liricii lui Blaga, Paradis în destrămare , uziteaz, ă la rândul ei, structura adversativă, care construiește un alt set de opoziții. Tectonica poem ului respectă o viziune mitic pre ă stabilit, sit ă uând imaginarul poetic sub incidența sacrului: Portarul înaripat mai ține întins un cotor de spad fă ă ră de flăcări. Nu se lupt c ă u nimeni, dar se simte învins. (s.m. − E.L.) (Blaga 2018b, 138) Funcționalitatea operatorul poetic adversativ este aceea de a introduce un factor „surpriză”, de a înșela expectanțele cititorilor: fiindc ă este lipsit de activitate („nu se lupt ă cu nimeni”), ar fi absurd ca forțele îngerului să fie secate. Cu toate acestea, el „se simte învins”. Hipotextul acestei poezii este reprezentat de secvența biblică din cartea Facerii, corespunzând 47 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) surghiunirii din rai a protopărinților Adam și Eva. „Paradis în destrmar ă e” nu este doar o metaforă „revelatorie” pentru societatea modernă aflată în plin proces entropic, cauzat de „surghiunirea” sacrului, printr-o exacerbare a cunoașterii „paradisiace”, ci este și o metaforă a incompletitudinii divinului în lipsa umanului. Opera perfect ă a lui Dumnezeu se „fi surează” odată cu izgonirea din rai a omului, el reprezentând piesa fundamentală a creației divine. Descuamarea întregului univers este resimțită în întreaga sa arhitectură: oamenii își pierd divinitatea, iar creația divină ( i.e. îngerii), paradoxal, își c âștigă umanitatea. „Umanizarea” angelicului se reproduce, simetric, pe scară ierarhic: ă primii afectați sunt heruvimii, cei care țin „un cotor de spadă făr ă de flăcri” ă (conform imaginarului biblic, aceștia păzesc drumul ctr ă e grădina Edenului, învârtind s bii ă de foc), serafimilor „cu părul nins” li se refuz ă adevrul ă comprehensibil, deși acced ctre ă el: „serafimi cu părul nins/ înseteaz ă după adevăr,/ dar apele din fântâni/ refuz ă gălețile lor” (s.m. − E.L.) (Blaga 2018b, 138). Ascensiunea inerent ă făpturi lor sacre devine acum prohibit, ă anabasisul convertindu- se într-un catabasis: „arhanghelii se plâng/ de greutatea aripelor” (138). „Inversarea” (imaginea barocă a lumii pe dos), sugerată de construcția sintactic ă adversativă, este reluată imaginativ de ipostaza Duhului Sfânt care, de data aceasta, nu mai furnizeaz ă limbile de foc, ci „cu pliscul stinge cele din urmă lumini” (138). Drama izgonirii adamice este, de fapt, și drama divinitți ă i (sau a întregului regn divin), iar textualizările acestui mundus inversus valideaz ă teza conform căreia Paradis în destrămare ar fi un „«contra-mit» poetic al paradisului tragic” (Colțun 144). Rațiunea Edenului era însuși omul, spațiul paradisiac era construit pentru om, iar în lipsa acestuia își pierde finalitatea. Prin urmare, o „traducere” a poeziei Paradis în destrămare în parametrii teoriei cuantelor referențiale (cr) și a Câmpurilor Referențiale (v. Terian ) va potența o nou e ă lucidare a operațiilor semantice de anulare a tensiunii dintre termenii antinomici: soluția trecerii într -un plan „meta- textual”. Acest plan care trece dincolo de înțelesurile obișnuite ale textului este posibil mulțumită instituirii Câmpului Referențial Terț (CR III), care face realizabil ă conjuncția dintre CR I (planul divinitți ă i, reprezentat, aici, prin regnul angelic) și CR II (planul umanității, construit aluziv în text, prin antropomorfizarea cetelor îngerești). Dac ă mito logia-„nucleu” a religiei creștine nu recunoaște atributele umane ale angelicului, noua lume poetică blagiană nu numai c ă elaboreaz ă un întreg context al „coborârii” divinului în empiric, ci și climatul unui sistem metafizic în care și divinitatea se „îmbolnăvește” în lipsa Omului. 48 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) Înc ă o dată, Blaga nu încearc ă să „sugrume vraja nepătrunsului ascuns”, ci oferă un plus de sens acesteia. Justificarea unei asemenea metafore „revelatorii” extinse la două paliere (insuficiența omului fără divinitate și carența divinului fără uman) își are rădăcina în credința poetului de a re-ordona miturile fondatoare ale lumii, îmbogățindu -le „orizontul de mister” (Borcilă 37). Amplificând substanțial universul „secund” − i.e. lumea numenală − cu semnificații noi și inedite, textul își exercită par excellence funcția sa de creație de lumi. Universul de Discurs Poetic instaureaz ă noi coordonate ontologice unde Divinitatea este ea însăși incompletă în lipsa Omului, aidoma înstrăinării umanului de sacralitate. 2.3. Un caz simptomatic pentru funcționalitatea poetico -stilistic ă a structurii adversative este cel al poeziei Isus și Magdalena, poezie scris ă simultan celor din volumul Poemele luminii, însă neinclusă de poet în edițiile definitive. Centrul adversativ al acestei poezii îl constituie conjuncția totuși (sinonim pa ă rțial cu dar, însă cu același rol pragmatico -discursiv): Isus grbe ă a spre sat și gândul îi zbura aiurea: „În ochii ei era numai păcat Și numai crimă Era în mâna ei și -n strângerea-i fierbinte − Și totuși, nu-nțeleg, o raz c ă e -i juca-n privire Striga și orbitoare mă chema: Și-n mine-i Dumnezeu!...” (s.m. − E.L.) (Blaga 2018b, 562) Poezia, aidoma celor analizate anterior, dezvoltă, de asemenea, un filon religios: este dezvoltată metatextual, cel mai p robabil, scena ulterioară exorcizrii ă Mariei Magdalena, căci „Isus grăbea spre sat” (Luca 8:1 -3, Marcu 16:9, Ioan 20:1 & Matei 27:56). În urma acestui eveniment, Mântuitorul este devorat spiritual de lumina din ochii posedatei, lumină care „striga și orbitoare mă chema:/ Și -n mine-i Dumnezeu!...”. Astfel c, ă în ciuda faptului c ă femeia era cuprinsă de „întunericul” demonic, în adâncul sufletului ei exista încă embrionul luminii și nu ai unei lumini oarecare, ci a Luminii lui Dumnezeu (fascicule de lumină di n Fiat lux!). Evident, construcția adversativă coaguleaz ă cele două Câmpuri Referențiale (CR): CR I, constituit de seria semantică „frumos-divin-bine-lumină” și CR II, alcătuit din seria lexemelor „urât -demonic-rău -întuneric”. Elementul de noutate poetic, ă în raport cu suportul textual biblic, este marcat de ctre ă siderarea Mântuitorului la aflarea unui fascicul de lumină dumnezeiasc. ă Punctul de fugă ar 49 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) fi reprezentat, astfel, de ctre ă existența unui element din CR I în mijlocu l CR II. Misterul acesta, care reprezint ă un „mister” chiar și pentru Isus Christos, este susținut și augmentat prin intermediul „revelației” Mântuitorului din strofa următoare: Isus grbe ă a spre sat și soarele spre -apus… Isus visa − Și ochii-i s-au oprit o clipă Pe luciul Mocirlelor ce ascundeau în trestie Iordanul… O undă de blândețe -i înec de ă odată fața: „O, soarele, divinul, te orbește cu lumina -i Și-atuncea chiar când se răsfrânge în noroi….” (Blaga 2018b, 562) Se poate lesne observa cum se cristalizeaz ă aceeași polaritate între CR I și CR II pusă acum în slujba unei singure sintagme „luciul mocirlelor”. Dac ă în prima strofă exista o diferență fundamentală între figura masculină a divinitți ă i și cea feminină a pc ă atului, în ultima strofă, câmpurile semantice disparate sunt reunite pân ă la amalgamare într -un întreg, menit să cuprindă atât principiul „frumosului”, cât și pe cel al „urâtului”. Din nou, tensiunea termenilor contrari/antinomici este desființată prin trecerea unui CR la celălalt, deci printr -o dialectic. ă Grație intuiției poetice și filosofice, sunt reconciliate principiul binelui și cel al rului ă , prin supoziția că exist, ă în ciuda aparențelor, o virtualitate pozitivă (chiar dacă era posedat ă de șapte demoni, chipul Magdalenei oglindea înc ă „chipul și asemănarea lui Dumnezeu”). Astfel, tensiunea de ordin simbolic, cea care lucreaz ă în domeniul miturilor religioase, opereaz ă și la nivel plastic, odată ce Isus face analogia luminii din ochii întunecați ai Magdalenei cu refl exia soarelui în cercurile concentrice ale mocirlelor. Însă motivarea plastic ă a poeziei face ca imaginea „mocirlelor” să devină acel „punct de acces”, acea „zonă privilegiată” a universului fenomenal/empiric prin care se „strecoar” ă substanța misterului t ranscendental (din universul „esențelor”). Construcția metaforei „revelatoare” se păstreaz ă aproape ca în textul din Flori de mac: existența a două câmpuri referențiale I și II, dintre care unul este, de fapt, un obiect „privilegiat” mitopoetic și care îl conține pe celălalt, revelare ce suspend, ă temporar, tensiunea dintre ele. Diferența specific ă a acestui text este sensul, direcția Câmpurilor Referențiale: a) pentru Flori de mac translația se realizeaz ă dinspre florile de mac, înspre sângele Mântuitorul ui (mac → sânge), realizând metafora „revelatoare” a „florilor de mac-sângeleui christic”; în timp ce b) în Isus și Magdalena glisarea se face dinspre lumina ochilor Mariei Magdalena, înspre lucirea mocirlelor din 50 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) apa Iordanului (lumina → lucire; Magdalena → mocirla Iordanului), făcând ca metafora „revelatorie” să se coaguleze prin exercitarea a două funcții ecuaționale − i.e. de identificare (Borcil 36). ă 3. Concluzii Așa cum am putut observa, organizarea discursivă în funcție de un centru conjuncțional adversativ polarizeaz, ă după principiul axiologic -existențial semantic, dou ă principii care, inițial, par a fi în perfect ă antitez ă sau fră ă a conține elemente izomorfe. Polii opuși existențiali (momentul diaforic) pot fi reprezentați de cuplul viață -moarte, cenușă -polen, umanitate-divinitate, fecunditate- sterilitate, violență -fragilitate, frumos-urât, bun-ru, ă lumină -întuneric etc. Tensiunea dintre cele două elemente antinomice este atenuată (momentul endoforic), schematic, fie prin glisarea unui termen spre celălalt, i.e. distrugerea antinomiilor prin instituirea dialecticii − este cazul poeziilor Flori de mac și Isus și Magdalena −, fie prin construcția poetic ă a unei noi lumi (ori Câmp Referențial Terț), în care concilierea termenilor era posibil ă (momentul epiforic), adică printr -o construcție „meta -textuală” (Mircea Borcilă apud Terian 328) − cazul poeziei Paradis în destrămare. Acordul privilegiat al structurilor adversative poart ă amprenta eului liric, limbajul fiind „materialul” care ordoneaz ă universul de discurs poetic, constituit pe fundamentul unei trans - semnificri a ă ierarhiilor ontologice, iar articularea unui „nou univers” se realizeaz ă prin și dincolo de „ansamblul” limbajului la toate palierele posibile (morfosintactic, lexico-semantic ori pragmatico-discursiv). Bibliografie: Academia Română. Gramatica limbii române. I Cuvântul. București: Editura Academiei, 2005/2008. Blaga, Lucian. Trilogia Valorilor, vol. I, București: Humanitas, 1996. Blaga, Lucian. Luntrea lui Caron. București: Humanitas, 2006. Blaga, Lucian. Trilogia cunoașterii. București: Humanitas, 2013 Blaga, Lucian. “Geneza metaforei și sensul culturii”, în Trilogia culturii, 331-500. București: Humanitas, 2018a. 51 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) Blaga, Lucian. Opera poetică. ed. îngrijit ă de George Gană și Dorli Blaga. București: Humanitas, 2018b. Boc, Oana. “Metafora și instituirea s ensului poetic. O privire dinspre și înspre Blaga”, în QVAESTIONES ROMANICAE VIII Interferențe și contraste în Romania VIII (1), 2020, pp. 226- 235,. Borcil, ă Mircea. “Contribuții la elaborarea unei tipologii a textelor poetice”, în Studii și cercetări lingvistice XXXVIII (3), 1987, pp 185-196. Borcil, ă Mircea. “Contribuții la definirea tipului poetic al textelor lui Blaga”, în Cercetări de lingvistică XXXVII (2), 1992, pp. 133-141. Borcil, Mirc ă ea. “Teoria blagiană a metaforicii «nucleare»”, în Steaua XLIV (8-9), 1993, p. 59. Borcil, ă Mircea. “Bazele metaforicii în gândirea lui Lucian Blaga”, în Limbă și literatură XLI, 1996, pp. 28-39. Brill, Tony. Legendele florei. București: Editura „Grai și Suflet” - Cultura Națională, 1994. Colțun, Gheorghe. “Moti ve biblice în poezia blagiană”, în Receptarea Sfintei Scripturi: între filologie, hermeneutică şi traductologie. Lucrările Simpozionului Naţional „Explorări în tradiţia biblică românească şi europeană” III, 2014, pp. 143-150. Evseev, Ivan. Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale. Timișoara: Amarcord, 2001. Petrescu, Ioana E. Eminescu și mutațiile poeziei românești. Cluj-Napoca: Dacia, 1989. Scarlat, Mircea. Istoria poeziei românești. Vol. III. București: Minerva, 1986. Terian, Simina. “Premise pentru o poetic ă a textemelor”, în The Proceedings of the “European Integration - Between Tradition and Modernity” Congress, nr. 5, 2013, pp 326-331. http://www.deepdyve.com/assets/images/DeepDyve-Logo-lg.png Lucian Blaga Yearbook de Gruyter

Despre Funcţionalitatea Poetico-Stilistică A Structurii Adversative În Câteva Poeme Ale Lui Lucian Blaga

Lupașcu-Doboș, Emanuel
Lucian Blaga Yearbook , Volume 22 (1-2): 11 – Oct 1, 2021
Download PDF
11 pages

Loading next page...
 
/lp/de-gruyter/despre-func-ionalitatea-poetico-stilistic-a-structurii-adversative-n-c-lKW0gtCFXi
Publisher
de Gruyter
Copyright
© 2021 Emanuel Lupașcu-Doboș, published by Sciendo
ISSN
1842-435X
eISSN
2601-7776
DOI
10.2478/clb-2021-0005
Publisher site
See Article on Publisher Site

Abstract

This paper starts from the theoretical support of some central figures in the field of study of Lucian Blaga’s works: Mircea Borcilă and Mircea Scarlat. The first outlook that this essay will focus on the linguist and poetician from Cluj, Mircea Borcilă, with his esteemed article from 1987 (Contribuții la elaborarea unei tipologii a textelor poetice ). The other perspective is that of Mircea Scarlat, from The History of Romanian Poetry (vol. III). In the articulation of Blaga's poetics, the exegete finds important the adversative structure as strategies of establishing the poetic tension and polarization of the world newly created. Thus, the purpose of this essay is to emphasize / demonstrate the fact that the poetic finality of the creation of worlds motivates even the linguistic structures, and the poetic meaning is vertebrated by, but also beyond the linguistic “material”. These mechanisms of meaning articulation through and beyond language will be followed in the poems as "Flori de mac" (from the volume Pașii profetului ), "Paradis în destrămare" (from the volume Laud som ă nului ) and "Isus și Magdalena'' from the Lucian Blaga’s unpublished poems . Keywords: poetics, adversative structures, articulation of meaning, dialectics, metaphor, polarities 1. Considerații generale: 1. Lucrarea de față are ca scop investigarea structurilor adversative în textele poetice ale lui Lucian Blaga și, prin extensie, articularea sensului poetic în funcție de , dar și dincolo de structurile lingvistice. În vederea acestui demers, vom re-valorifica/valida construcțiile teoretice a două personalități de o valoare incontestabil ă pentru promovarea și cercetarea operelor blagiene: Mircea Borcil ă și Mircea Scarlat. Astfel, din punct de vedere metodologic, vom sublinia aspecte importante ale textelor celor doi autori, aparat științific pe baza căruia vom realiza o analiză poetico-stilistic a ă trei poezii exponențiale pentru cercetarea noastră. 1.1. Articolul lui Mircea Borcil ă din 1987, Contribuții la elaborarea unei tipologii a textelor poetice, cristalizeaz ă o teorie coerentă despre modalitățile articulrii ă sensului în textele poetice, precum și un set de criterii de tipologizare a acestora, plecând de la teorii recente − pentru acea vreme − ale poeticii, ale semanticii structurale și culturale și ale metaforologiei. Având ca 42 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) „nucleu” distincția blagiană dintre metafora lingvistic ă și cea culturală (Blaga 349) și concentrându-și atenția asupra fenomenului de „ poesis discursiv” (Borcil ă 1 86), poeticianul clujean face „posibil ă definirea unui prim set de criterii de tipologizare, cu ajutorul cruia ă s ă se poată opera disocierea unor categorii funcțional -tipologice fundamentale în domeniul textelor poetice” (188). Construcția teoretic ă sistem atic ă și solidă propune dou ă tipuri metaforice de funcționare a textelor poetice, ca produse culturale: a) tipul metaforic „expresiv”/„plasticizant” (A), cu o finalitate „plasticizantă”, care nu îmbogățește sensurile lumii fenomenale, ci lărgește domeniul de cuprindere al „sensibilității” umane ( 189). Principiul axiologic -existențial care vertebreaz ă acest tip metaforic este − calchiind după semantica lotmaniană − unul „sintactic”, care mizeaz ă pe o viziune poetic ă de tip aditiv („concatenare” a imaginilor po etice). Această expresie preferat ă de avangardiști și de Tudor Arghezi livreaz, ă în definitiv, un mod de construcție „diagramatic” ( 190); b) tipul metaforic „revelator” (B), înglobând o finalitate „revelatorie”, adică de îmbogățire a sensului lumii fenomenal e, care propune revirimentul unei lumi numenale, conectată cu Universul Empiric prin obiecte -„ci ă de acces” (189). Fondat pe un principiu axiologic-existențial „semantic”, acest proces metaforic aduce achiziții în planul ontologic al ființei umane, extinzâ nd ad infinitum „orizontul de mister”. Poeți precum Ion Barbu și Lucian Blaga reclamă acest regim poetic cu un centru de construcție „simbolic” ( 191). Coroborând reperele teoretice ale lui Mircea Borcil ă cu aspectele lingvisticii textului ale lui Eugen Coșeriu, putem ajunge la concluziile parțiale conform cror ă a modurile de instituire a sensului în poezie, prin organizarea sa interioară, își au rădăcinile primare în limbaj, adică în „plenitudinea funcțională” a limbajului (Coșeriu apud Boc 227). Astfel, finalitatea textului poetic este creația de lumi, lumi substanțial diferite de lumea cunoscută prin experiență, lumi menite să transfigureze și s tra ă nsgreseze limitele ontologice prin și dincolo de limbaj. 1.2. Cu un „nucleu” teoretic asemăntor ă domeniului lingvistic (acela al considerării limbajului ca „instrument” al construcției de lumi), capitolul din Istoria poeziei românești (III) interpreteaz ă opera poetic ă blagiană prin comentarea ei din optica sintaxei textuale, pentru că „analiza sintactic ă e rele vantă în cazul de față” (Scarlat 244). Pornind de la Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Mircea Scarlat identific ă ocurența deosebit ă a două structuri adversative („nu 43 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) A, ci B” și „A, dar B”) în construcția sintactic ă a poemului. Imaginarul poetic deb uteaz ă printr -o „afirmație prin negație”, versului „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea” opunându-i-se „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină − ” (Blaga 19). În continuare, polarizarea eu-alteritate (Scarlat 245) este circumscrisă versurilor aflate în raport adversativ: „Lumina altora/ sugrum ă vraja neptrunsului ă ascuns/ în adâncimi de întuneric,/ dar eu,/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină − ” (s.m. − E.L.). În fine, amplificarea metaforic-comparativă a astrului selenar se datoreaz ă unei negări a unui set de valori: „și -ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micșoreaz, ă ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții” (s.m. − E.L.). Fenomenul constituțiilor textuale pe fundamentul unor scheme adversative nu este o constantă întâlnită numai în poeziile lui Lucian Blaga, ci și în textele sale filosofice ori epice. Scarlat amintește de un exemplu din Pietre pentru templul meu, afirmând c ă „structura di n poemul comentat apare și în exprimarea aforistică a aceleiași idei: «datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să -l lămurim, ci să -l adâncim așa de mult, încât să -l prefacem într-un mister și mai mare»” (Scarlat 246). Considerăm c ă această idee p oate fi susţinut ă şi prin alte exemple. În acest sens oferim, drept eșantion, alte patru exemple ale uzitrii ă construcției adversative, prin trei excerpte din cele trei Trilogii, iar unul din Luntrea lui Caron: 1. Într-o metaforă revelatorie nu intereseaz ă așadar numai analogia dintre «a» și «b», ci și dizanalogia, care e tocmai destinată să completeze debordant pe «a» (s.m. − E.L.) (Blaga 2018a, 393). 2. Considerații de cu totul alt ă natură, care nu țin nici de teoria cunoașterii, nici de logic, ă ci de filozofia culturii sau de filozofia istoriei, ne fac s ă credem c ă însuși ritmul istoric ne duce spre afirmarea ecstaziei intelectuale ca fel posibil de a gândi pentru o întreag e ă poc ( ă s.m. − E.L.) (Blaga 2013, 235). 3. Teoria stilului am dezvoltat-o sistematic, permiţîndu-i ramificri ă nevisate pînă aici, şi asimilînd teritorii ce nu aparţin numai psihologiei sau esteticii, sau unei anume filozofii descriptive a culturii, ci antropologiei, ontologiei şi metafizicii (s.m. − E.L.) (Blaga 1996, 8). 4. Intenția mea era s ă dau poezie care s ă nu pară traducere, ci să fie poezie. (s.m. − E.L.) (Blaga 2006, 78). 44 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) Revenind în spațiul realizrii ă sensului poetic, Mircea Scarlat vede în tiparul adversativ al poemelor lui Lucian Blaga o constantă poetic: ă el ar institui, pe de o parte, o „tensiune emoțională” și, pe de alt ă parte, o „alternativă a rezolvării tensiunii” (Scarlat 246). Ocurența acestei „organizri” ă ideatice și în textele filosofice ale lui Blaga, precum și relevarea acestora în studiile lui Mircea Borcil ă valideaz ă o consistență a etapizrii ă organice a „operațiilor semantice de articulare a sensului poetic: diaforică, endoforică, epiforică” (Terian 328). În această „dinamică metaforic ă a instituirii sensului” (Boc 232), se urmărește, etapizat, a) prezentarea a două Câmpuri Referențiale (CR) aflate într-o tensiune ireconciliabilă, b) „scurtcircuitarea” ace stei tensiuni, grație analogiei, printr-un semantism comun, „scurtcircuitare” realizabil, ă fie prin b1) glisarea unui CR ctr ă e celălalt, fie prin b2) elaborarea unui plan „meta -textual”, care transcende cele dou ă CR, și c) instituirea unui Câmp Referențial Terț (CR III), în care „împăcarea celor dou ă planuri ar fi posibil” ă (Mircea Borcil ă apud Terian 328). 2. Având în vedere coordonatele teoretice precizate anterior, vom încerca, în continuare, să remarcm, ă în trei poeme ale lui Lucian Blaga ( Flori de mac, Paradis în destrămare și Isus și Magdalena), felul în care organizările sintactice adversative contribuie substanțial la procesul dinamic metaforic, precum și soluțiile poetice pentru aceste „dizarmonii”. 2.1. Flori de mac este construit ă pe șablonul sc hemei adversative atât de utilizată de Blaga, însă nu după modelul „nu A, ci B”, ci după un altul „A, dar B”, care „marcheaz ă contrazicerea așteptărilor declanșate de primul termen al raportului sintactic adversativ” (GALR 643): Aș vrea s vă ă culeg în bra țe feciorelnicul avânt, dar vi-e atât de fragedă podoaba, c nu ă -drz ă nesc, o, nici la pieptul gândurilor mele să vă strâng. (s.m. − E.L.) (Blaga 2018b, 79) Poezia se constituie drept un monolog adresat, o comuniune discursivă între eul liric și florile de mac, motiv al contemplației artistice într -un fundal agrest („cum vă privesc pe malul mării de secară”). Imaginarul este construit, la nivel gramatical, pe opoziția dintre modul indicativ, timpul prezent, un timp factual, al tribulațiilor ființei umane („f luier”, „pătrunde”, „privesc” etc.) și modul condițional optativ, tot timpul prezent, al virtualității intenției poetului (strofele a doua, a treia, a patra și a cincea au ca centru verbal construcția „aș vrea”, urmat ă de o completivă directă 45 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) − „să v ă cupr ind”, „s ă vă culeg”, „să v ă strivesc”). Nivelul volițional al poetului este dominat de un imaginar violent − „să cuprind”, „s ă culeg”, „să strivesc” −, corespondent al unei atitudini „paradisiace”, dac ă ar fi să folosim distincția cunoașterii blagiene „par adisiac”/„luciferic”. Acestui registru afectiv agresiv i se opune registrul delicat, tandru și fragil al floralului, năzuința eului poetic fiind blocată de „frg ă ezimea podoabei” macului. Cu toate c ă spectrul floral beneficiaz ă de o interpretare grațioas,ă încă din prima strofă acesta capătă și o latură thanatic: ă surprinderea florilor de mac genereaz ă în sufletul poetului o „teamă de moarte”. Ioana Em. Petrescu relevă motivele acestui „incident” poetic: a) culoarea macului este asociat ă cu „înflăcr ă atul am urg de var” ă , adic ă cu o imagine progresivă a evanescenței luminii; b) friabilitatea florii evocă melancolia lipsei rezistenței în timp a materiei, ergo a ființei umane; c) exist ă un izomorfism cromatic între mac și sângele asudat de Christos pe muntele mă slinilor, sinonim cu „agonia divinului”, activând, astfel, „gândirea mitic” ă a ocularului descriptiv (Petrescu 95). Pornind chiar de la această poezie, Ioana Em. Petrescu identific ă o constantă a liricii blagiene: „imaginarul cenușă -polen al morții” ( 94), în acest poem născându -se o „legendă a macului” după Lucian Blaga. Simplificând teoria, viața (fie ea de ordin mineral, vegetal, animal ori uman) își conține „germenii” morții, ca singură certitudine gnoseologic. ă Or, această viziune existențialistă se re petă la diferiți filosofi și gânditori ai secolului al XX -lea (v. Martin Heidegger, Edmund Husserl, Jean-Paul Sartre etc.). Operatorul adversativ „dar” contrasteaz, ă în acest sens, nu numai perechea „agresiv - fragil”, ci și „viață -moarte”. Odată cu această viziune inedită, antinomiile se aneantizeaz și devin ă termeni ai unei dialectici organice. Forând mai adânc în articulațiile intime ale poemului și întorcându-ne la procesul de poesis discursiv, se poate identifica metafora „revelatorie” „floarea de mac-sângele Mântuitorului”. Pentru tipul metaforic „revelator”, schemă poetic ă după care este construită și poezia Flori de mac, principiul axiologic-existențial „semantic” „se bazeaz ă pe presupoziția c ă anumite fenomene reperabile în planul designațional al lu mii date posedă o semnificație prin ele însele, i.e. înainte și în afara procesului de construcție a sensului [...]” (Borcil ă 1987, 189). Potrivit acestui principiu descris de Mircea Borcil, ă exist ă lexeme „privilegiate” poetic, adică sunt încr ă cate, așa c um o numește Blaga, cu o „sarcină mitic” ă (Blaga 2018a, 381). Așadar, „sarcina mitic” ă a cuantei referențiale „floare de mac - sânge” este identificabil ă în tezaurul mitologic al matricei stilistice românești, întrucât „în tradiția mito -poetic ă [macul] e l egat de somn și de moarte” (Evseev 107). În Legendele florei, Tony Brill colecționează nu mai puțin de patru 46 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) legende ale macului culese din diferite zone ale țării (163 -176). Cea mai relevantă în contextul poemului blagian ni se pare legenda care înglobează calvarul christic: într -o poveste în care flora este cvasi-antropomorfizată (florile sunt înzestrate cu „darul” vorbirii), macul este o floare cu o morfologie de „cupă”, inițial de culoare albă. În drumul său spre Golgota, flagelat și batjocorit de mulț imea care-l osândește la moarte, Isus se apleacă asupra acestor flori, le sărută, sângele prelingându-se de pe fața sa în „cupa” macilor. Adresarea ni se pare memorabil ă și o reproducem ca atare: − De-acum înainte să fii roșie ca sângele pe care -l porți în cupa florilor tale și ani după ani, să înviorezi cu roșul petalelor tale, covorul câmpiilor după tot pământul, purtând în culoarea lor, mărturia suferinței mele. (Brill 1994, 176) Nu putem afirma cu exactitate dac ă Lucian Blaga cunoștea această specific ă legendă a macului, însă putem specula asupra acestui fapt, considerând selecția privilegiată a florii de mac, la nivel prototextual, ca fiind nearbitrară. Imaginea macului asimileaz ă o „viziune mitic” ă și o „geografie mitic” ă ancestrală și este, așa cum îl numește Mircea Borcil, ă un „ «punct» sau «cale» de acces («punți de salt» ) spre planul ontologic secund” (Borcilă 190). Realizarea „saltului semantic”, prin „anularea sensului obișnuit al faptelor, substituindu -li-se o nouă semnificație” (Borcil ă 37), îndepărteaz ă definirea ireductibil ă a aspectului botanic, pur biologic al florilor de mac și le transpune într -un orizont numenal, printr-un factor „analogic-dizanalogic”: ea este purtătoarea suferinței Mântuitorului și, deci, a thanaticului (element deter minant al sentimentului de angoasă ce „încolțește” în sufletul poetului). 2.2. Una dintre poeziile etalon ale liricii lui Blaga, Paradis în destrămare , uziteaz, ă la rândul ei, structura adversativă, care construiește un alt set de opoziții. Tectonica poem ului respectă o viziune mitic pre ă stabilit, sit ă uând imaginarul poetic sub incidența sacrului: Portarul înaripat mai ține întins un cotor de spad fă ă ră de flăcări. Nu se lupt c ă u nimeni, dar se simte învins. (s.m. − E.L.) (Blaga 2018b, 138) Funcționalitatea operatorul poetic adversativ este aceea de a introduce un factor „surpriză”, de a înșela expectanțele cititorilor: fiindc ă este lipsit de activitate („nu se lupt ă cu nimeni”), ar fi absurd ca forțele îngerului să fie secate. Cu toate acestea, el „se simte învins”. Hipotextul acestei poezii este reprezentat de secvența biblică din cartea Facerii, corespunzând 47 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) surghiunirii din rai a protopărinților Adam și Eva. „Paradis în destrmar ă e” nu este doar o metaforă „revelatorie” pentru societatea modernă aflată în plin proces entropic, cauzat de „surghiunirea” sacrului, printr-o exacerbare a cunoașterii „paradisiace”, ci este și o metaforă a incompletitudinii divinului în lipsa umanului. Opera perfect ă a lui Dumnezeu se „fi surează” odată cu izgonirea din rai a omului, el reprezentând piesa fundamentală a creației divine. Descuamarea întregului univers este resimțită în întreaga sa arhitectură: oamenii își pierd divinitatea, iar creația divină ( i.e. îngerii), paradoxal, își c âștigă umanitatea. „Umanizarea” angelicului se reproduce, simetric, pe scară ierarhic: ă primii afectați sunt heruvimii, cei care țin „un cotor de spadă făr ă de flăcri” ă (conform imaginarului biblic, aceștia păzesc drumul ctr ă e grădina Edenului, învârtind s bii ă de foc), serafimilor „cu părul nins” li se refuz ă adevrul ă comprehensibil, deși acced ctre ă el: „serafimi cu părul nins/ înseteaz ă după adevăr,/ dar apele din fântâni/ refuz ă gălețile lor” (s.m. − E.L.) (Blaga 2018b, 138). Ascensiunea inerent ă făpturi lor sacre devine acum prohibit, ă anabasisul convertindu- se într-un catabasis: „arhanghelii se plâng/ de greutatea aripelor” (138). „Inversarea” (imaginea barocă a lumii pe dos), sugerată de construcția sintactic ă adversativă, este reluată imaginativ de ipostaza Duhului Sfânt care, de data aceasta, nu mai furnizeaz ă limbile de foc, ci „cu pliscul stinge cele din urmă lumini” (138). Drama izgonirii adamice este, de fapt, și drama divinitți ă i (sau a întregului regn divin), iar textualizările acestui mundus inversus valideaz ă teza conform căreia Paradis în destrămare ar fi un „«contra-mit» poetic al paradisului tragic” (Colțun 144). Rațiunea Edenului era însuși omul, spațiul paradisiac era construit pentru om, iar în lipsa acestuia își pierde finalitatea. Prin urmare, o „traducere” a poeziei Paradis în destrămare în parametrii teoriei cuantelor referențiale (cr) și a Câmpurilor Referențiale (v. Terian ) va potența o nou e ă lucidare a operațiilor semantice de anulare a tensiunii dintre termenii antinomici: soluția trecerii într -un plan „meta- textual”. Acest plan care trece dincolo de înțelesurile obișnuite ale textului este posibil mulțumită instituirii Câmpului Referențial Terț (CR III), care face realizabil ă conjuncția dintre CR I (planul divinitți ă i, reprezentat, aici, prin regnul angelic) și CR II (planul umanității, construit aluziv în text, prin antropomorfizarea cetelor îngerești). Dac ă mito logia-„nucleu” a religiei creștine nu recunoaște atributele umane ale angelicului, noua lume poetică blagiană nu numai c ă elaboreaz ă un întreg context al „coborârii” divinului în empiric, ci și climatul unui sistem metafizic în care și divinitatea se „îmbolnăvește” în lipsa Omului. 48 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) Înc ă o dată, Blaga nu încearc ă să „sugrume vraja nepătrunsului ascuns”, ci oferă un plus de sens acesteia. Justificarea unei asemenea metafore „revelatorii” extinse la două paliere (insuficiența omului fără divinitate și carența divinului fără uman) își are rădăcina în credința poetului de a re-ordona miturile fondatoare ale lumii, îmbogățindu -le „orizontul de mister” (Borcilă 37). Amplificând substanțial universul „secund” − i.e. lumea numenală − cu semnificații noi și inedite, textul își exercită par excellence funcția sa de creație de lumi. Universul de Discurs Poetic instaureaz ă noi coordonate ontologice unde Divinitatea este ea însăși incompletă în lipsa Omului, aidoma înstrăinării umanului de sacralitate. 2.3. Un caz simptomatic pentru funcționalitatea poetico -stilistic ă a structurii adversative este cel al poeziei Isus și Magdalena, poezie scris ă simultan celor din volumul Poemele luminii, însă neinclusă de poet în edițiile definitive. Centrul adversativ al acestei poezii îl constituie conjuncția totuși (sinonim pa ă rțial cu dar, însă cu același rol pragmatico -discursiv): Isus grbe ă a spre sat și gândul îi zbura aiurea: „În ochii ei era numai păcat Și numai crimă Era în mâna ei și -n strângerea-i fierbinte − Și totuși, nu-nțeleg, o raz c ă e -i juca-n privire Striga și orbitoare mă chema: Și-n mine-i Dumnezeu!...” (s.m. − E.L.) (Blaga 2018b, 562) Poezia, aidoma celor analizate anterior, dezvoltă, de asemenea, un filon religios: este dezvoltată metatextual, cel mai p robabil, scena ulterioară exorcizrii ă Mariei Magdalena, căci „Isus grăbea spre sat” (Luca 8:1 -3, Marcu 16:9, Ioan 20:1 & Matei 27:56). În urma acestui eveniment, Mântuitorul este devorat spiritual de lumina din ochii posedatei, lumină care „striga și orbitoare mă chema:/ Și -n mine-i Dumnezeu!...”. Astfel c, ă în ciuda faptului c ă femeia era cuprinsă de „întunericul” demonic, în adâncul sufletului ei exista încă embrionul luminii și nu ai unei lumini oarecare, ci a Luminii lui Dumnezeu (fascicule de lumină di n Fiat lux!). Evident, construcția adversativă coaguleaz ă cele două Câmpuri Referențiale (CR): CR I, constituit de seria semantică „frumos-divin-bine-lumină” și CR II, alcătuit din seria lexemelor „urât -demonic-rău -întuneric”. Elementul de noutate poetic, ă în raport cu suportul textual biblic, este marcat de ctre ă siderarea Mântuitorului la aflarea unui fascicul de lumină dumnezeiasc. ă Punctul de fugă ar 49 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) fi reprezentat, astfel, de ctre ă existența unui element din CR I în mijlocu l CR II. Misterul acesta, care reprezint ă un „mister” chiar și pentru Isus Christos, este susținut și augmentat prin intermediul „revelației” Mântuitorului din strofa următoare: Isus grbe ă a spre sat și soarele spre -apus… Isus visa − Și ochii-i s-au oprit o clipă Pe luciul Mocirlelor ce ascundeau în trestie Iordanul… O undă de blândețe -i înec de ă odată fața: „O, soarele, divinul, te orbește cu lumina -i Și-atuncea chiar când se răsfrânge în noroi….” (Blaga 2018b, 562) Se poate lesne observa cum se cristalizeaz ă aceeași polaritate între CR I și CR II pusă acum în slujba unei singure sintagme „luciul mocirlelor”. Dac ă în prima strofă exista o diferență fundamentală între figura masculină a divinitți ă i și cea feminină a pc ă atului, în ultima strofă, câmpurile semantice disparate sunt reunite pân ă la amalgamare într -un întreg, menit să cuprindă atât principiul „frumosului”, cât și pe cel al „urâtului”. Din nou, tensiunea termenilor contrari/antinomici este desființată prin trecerea unui CR la celălalt, deci printr -o dialectic. ă Grație intuiției poetice și filosofice, sunt reconciliate principiul binelui și cel al rului ă , prin supoziția că exist, ă în ciuda aparențelor, o virtualitate pozitivă (chiar dacă era posedat ă de șapte demoni, chipul Magdalenei oglindea înc ă „chipul și asemănarea lui Dumnezeu”). Astfel, tensiunea de ordin simbolic, cea care lucreaz ă în domeniul miturilor religioase, opereaz ă și la nivel plastic, odată ce Isus face analogia luminii din ochii întunecați ai Magdalenei cu refl exia soarelui în cercurile concentrice ale mocirlelor. Însă motivarea plastic ă a poeziei face ca imaginea „mocirlelor” să devină acel „punct de acces”, acea „zonă privilegiată” a universului fenomenal/empiric prin care se „strecoar” ă substanța misterului t ranscendental (din universul „esențelor”). Construcția metaforei „revelatoare” se păstreaz ă aproape ca în textul din Flori de mac: existența a două câmpuri referențiale I și II, dintre care unul este, de fapt, un obiect „privilegiat” mitopoetic și care îl conține pe celălalt, revelare ce suspend, ă temporar, tensiunea dintre ele. Diferența specific ă a acestui text este sensul, direcția Câmpurilor Referențiale: a) pentru Flori de mac translația se realizeaz ă dinspre florile de mac, înspre sângele Mântuitorul ui (mac → sânge), realizând metafora „revelatoare” a „florilor de mac-sângeleui christic”; în timp ce b) în Isus și Magdalena glisarea se face dinspre lumina ochilor Mariei Magdalena, înspre lucirea mocirlelor din 50 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) apa Iordanului (lumina → lucire; Magdalena → mocirla Iordanului), făcând ca metafora „revelatorie” să se coaguleze prin exercitarea a două funcții ecuaționale − i.e. de identificare (Borcil 36). ă 3. Concluzii Așa cum am putut observa, organizarea discursivă în funcție de un centru conjuncțional adversativ polarizeaz, ă după principiul axiologic -existențial semantic, dou ă principii care, inițial, par a fi în perfect ă antitez ă sau fră ă a conține elemente izomorfe. Polii opuși existențiali (momentul diaforic) pot fi reprezentați de cuplul viață -moarte, cenușă -polen, umanitate-divinitate, fecunditate- sterilitate, violență -fragilitate, frumos-urât, bun-ru, ă lumină -întuneric etc. Tensiunea dintre cele două elemente antinomice este atenuată (momentul endoforic), schematic, fie prin glisarea unui termen spre celălalt, i.e. distrugerea antinomiilor prin instituirea dialecticii − este cazul poeziilor Flori de mac și Isus și Magdalena −, fie prin construcția poetic ă a unei noi lumi (ori Câmp Referențial Terț), în care concilierea termenilor era posibil ă (momentul epiforic), adică printr -o construcție „meta -textuală” (Mircea Borcilă apud Terian 328) − cazul poeziei Paradis în destrămare. Acordul privilegiat al structurilor adversative poart ă amprenta eului liric, limbajul fiind „materialul” care ordoneaz ă universul de discurs poetic, constituit pe fundamentul unei trans - semnificri a ă ierarhiilor ontologice, iar articularea unui „nou univers” se realizeaz ă prin și dincolo de „ansamblul” limbajului la toate palierele posibile (morfosintactic, lexico-semantic ori pragmatico-discursiv). Bibliografie: Academia Română. Gramatica limbii române. I Cuvântul. București: Editura Academiei, 2005/2008. Blaga, Lucian. Trilogia Valorilor, vol. I, București: Humanitas, 1996. Blaga, Lucian. Luntrea lui Caron. București: Humanitas, 2006. Blaga, Lucian. Trilogia cunoașterii. București: Humanitas, 2013 Blaga, Lucian. “Geneza metaforei și sensul culturii”, în Trilogia culturii, 331-500. București: Humanitas, 2018a. 51 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) Blaga, Lucian. Opera poetică. ed. îngrijit ă de George Gană și Dorli Blaga. București: Humanitas, 2018b. Boc, Oana. “Metafora și instituirea s ensului poetic. O privire dinspre și înspre Blaga”, în QVAESTIONES ROMANICAE VIII Interferențe și contraste în Romania VIII (1), 2020, pp. 226- 235,. Borcil, ă Mircea. “Contribuții la elaborarea unei tipologii a textelor poetice”, în Studii și cercetări lingvistice XXXVIII (3), 1987, pp 185-196. Borcil, ă Mircea. “Contribuții la definirea tipului poetic al textelor lui Blaga”, în Cercetări de lingvistică XXXVII (2), 1992, pp. 133-141. Borcil, Mirc ă ea. “Teoria blagiană a metaforicii «nucleare»”, în Steaua XLIV (8-9), 1993, p. 59. Borcil, ă Mircea. “Bazele metaforicii în gândirea lui Lucian Blaga”, în Limbă și literatură XLI, 1996, pp. 28-39. Brill, Tony. Legendele florei. București: Editura „Grai și Suflet” - Cultura Națională, 1994. Colțun, Gheorghe. “Moti ve biblice în poezia blagiană”, în Receptarea Sfintei Scripturi: între filologie, hermeneutică şi traductologie. Lucrările Simpozionului Naţional „Explorări în tradiţia biblică românească şi europeană” III, 2014, pp. 143-150. Evseev, Ivan. Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale. Timișoara: Amarcord, 2001. Petrescu, Ioana E. Eminescu și mutațiile poeziei românești. Cluj-Napoca: Dacia, 1989. Scarlat, Mircea. Istoria poeziei românești. Vol. III. București: Minerva, 1986. Terian, Simina. “Premise pentru o poetic ă a textemelor”, în The Proceedings of the “European Integration - Between Tradition and Modernity” Congress, nr. 5, 2013, pp 326-331.

Journal

Lucian Blaga Yearbook – de Gruyter

Published: Oct 1, 2021

Keywords: poetics; adversative structures; articulation of meaning; dialectics; metaphor; polarities

There are no references for this article.