Get 20M+ Full-Text Papers For Less Than $1.50/day. Start a 14-Day Trial for You or Your Team.

Learn More →

Blaga-Cioran: Incursiuni În Marginea Fiinţei

Blaga-Cioran: Incursiuni În Marginea Fiinţei The following paper focuses on what lies between transcendence and reality, between self and non- self, between bounded and infinite, it focuses on that included third which contradicts Aristotelian logic and which is represented by the margin itself, by the boundary between these concepts, as it is reflected in the texts of Lucian Blaga and Emil Cioran. The role of the limit is analysed especially in those contexts in which, in addition to spatial references, the limit has a figurative meaning, that of term at the intersection of an antithetical binomial that advances the being, in Hegel’s vision, towards becoming. Consequently, the paper will refer to texts from Blaga’s poetry, where there are twenty occurrences of the word "limit" (Romanian: "margine"), six of which meet the semantic condition mentioned above, but also in Cioran’s texts that treat this matter. Key-words: Lucian Blaga, Emil Cioran, limit, philosophy, being Obsesia transcendenței, fie ea divină sau profană, a urmărit omenirea dintotdeauna: „ Omul contemporan este interesat astăzi de un fel de «înțelepciune» prefilosofică sau primitiv -filosofică [...]. Este vorba de acea nz ă uinț ă a omului care încearc, ă din diferite unghiuri, s ă arunce, cum zicea Blaga, cu să geţi aprinse în bezna transcendenței” (Surdu 6). În istoria filosofiei, transcendentul a primit mai multe accepțiuni, comentate și de Lucian Blaga în Trilogia cunoașterii, unde sunt amintite concepții referitoare la transcendent ale lui Aristotel, Spinoza, Leibniz, Plotin, Schelling, Kant, Bergson sau Hegel. Despre cel din urmă, Blaga remarca: „Hegel își construiește transcendentul, un transcendent care poate să fie în aceeași măsură numit și imanent, printr -o împăcare creatoare a intelectului cu concretul, prin construcții antinomice -sintetice” (Trilogia cunoașterii 208). Acest transcendent al lui Hegel reprezint, ă într -o oarecare măsur, ă începutul gândirii ternare, care va introduce în logic,ă prin studiile lui Ștefan Lupașcu, contrar principiilor logicii clasice, principiul terțului in clus. Deși Ștefan Lupașcu nu continuă demersul lui Hegel, fapt explicat de ctr ă e Basarab Nicolescu: „triada hegelian ă (teză , antiteză , sinteză ) se descompune, la rîndul ei, în două binare: (teză , antiteză ) şi (antiteză , sinteză ) [n.n. spre deosebire de] terțul inclus [n.n. care] are un caracter necesarmente paradoxal în măsura în care implică unificarea cuplului de 53 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) contradictorii reciproc excluzive (A, non-A)” (115-16), important rmâne ă rolul transcendenței în existența terțului inclus, cc ă i „asasinarea transcendenței este împlinirea g îndirii binare.” (25). Îns, ă în cadrul acestei expuneri, nu ne vom opri cu precd ă ere asupra transcendenței, ci asupra a ceea ce se află între aceasta și realitate, între eu și non-eu, între mărginit și nemărginit, adică vom evidenția acel terț inclus care contrazice logica aristotelic ă și care este reprezentat de marginea în sine, de limita dintre aceste concepte, așa cum este ea reflectat ă în textele lui Lucian Blaga și Emil Cioran. Astfel, vom analiza rolul marginii, în special în acele contexte în care, pe lângă trimiterile spațiale, aceasta deține un sens figurat, acela de termen la intersecția unui binom antitetic care înainteaz ă ființa, în viziunea lui Hegel, înspre devenire. În acest sens, parcursul nostru va face referire la texte din lirica blagiană, unde sunt douăzeci de ocurențe ale cuvântului „margine”, dintre care șase îndeplinesc condiția anterior amintită, dar și la texte cioraniene care abordeaz ă această idee. De altfel, „margine” este cons iderat un „cuvânt dominant al filosofiei cioraniene” (Ilian 325). Ordinea în care vom supune textele analizei se bazeaz ă pe atitudinea față de margine, de limită relevată în textele blagiene: trecem de la dorința de a transgresa limita sau de a o doborî c u scopul de a o reconstrui în vederea obținerii armoniei, la distrugerea ei completă, ca mai apoi, să observăm o rezervă în a mai depăși marginea, care va culmina cu o interiorizare completă, chiar cu interiorizarea lumii, urmărind, astfel, un grafic sub f ormă de parabolă a intensitți ă i cu care eul liric blagian se raporteaz la e ă lementul pus în discuție. Pornim de la poemul Un om s-apleacă peste margine, ce sugereaz ă încă din titlu cutar ă ea unei noi lumi, sondarea acesteia: „M-aplec peste margine:/nu știu – e a mării/ori a bietului gând?”. Aplecarea peste margine nu este altceva decât ceea ce Gabriel Liiceanu asocia cu lexemul grecesc peira, adică acea „încercare” a limitei, care trimite la idee (168), o ieșire din sine în vederea înfăptuirii actului creato r, a obținerii cunoașterii și a autenticității. „Tărâmul” de care aparține marginea este necunoscut, motiv pentru care gestul creatorului presupune un risc, deoarece, după cum nota Aristotel, „marginea trebuie să mărgineasc ă ceva, nu să se mărgineasc ă c u ceva... Se întîmplă astfel ca unele lucruri s ă fie mărginite și s ă se învecineze cu ceva, altele să fie mărginite, dar să nu se mărginească cu nimic” (172). Astfel, pe de -o parte, poate fi vorba despre marginea mării, simbol al cde ă rii în abis, în ne ant, în haos, marea cp ă tând ă în acest poem o conotație negativă, aspect consemnat și de exegetul Ion Pop: „ Un om s-apleacă peste margine atestă valorizarea negativă a mării (adîncului) ca spațiu al cde ă rii într -o materie haotică” (174). De asemenea, ținând cont de studiile de filosofie a culturii realizate de Lucian Blaga, putem considera 54 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) această alegere a marginii unui element acvatic, precum marea, ca nefiind întâmpltoar ă e, deoarece cultura antic ă greac ă asociaz ă ideea de margine, de limită cu cea a mării de care existența îi era foarte strâns legată. Ba mai mult, în viziune homerică, Oceanul (fluviul care înconjura pmântul) ă reprezenta „limita ultimă, despărțitoare a ființei de neființ” ă (Liiceanu 164). Pe de alt ă parte, cealaltă margine este cea a gândului, care poart ă semnificațiile unui hotar cu infinitul existențial, spațiul unde autenticitatea poate fi dobândit.ă Totuși, în cadrul acestui text, marginea este a bietului gând, evidențiindu -se acest marasm al eului liric, care, ajuns la o anumită limită, își caută refugiul într -un element considerat de Emil Cioran ca fiind singura salvare din „moarte”: „Cc ă i după ce ai atins limitele vieții, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce ofer ă acele margini periculoase, gestul zilnic și aspirația obișnuit ă îș i pierd orice farmec și orice seducție. Dacă totuși trăiești, aceasta se datoreaz ă capacitți ă i de obiectivare prin care te eliberezi prin scris de acea încordare infinită. Creația este o salvare temporal din ghea ă rele morții.” ( Opere I 11). Contemplarea marginii pare să -l fi acaparat cu totul pe eul creator, al cr ă ui suflet cade brusc în adânc. Cde ă rea însă nu pare a fi controlată (deoarece acesta nu se arunc ă peste margine, ci doar se apleac ă peste aceasta), ci este asociat ă mai degrab ă unei pierderi de si ne, unei lipse de control a propriei subiectivitți ă , pe care o sublinia și Emil Cioran la marginile vieții: „La marginile vieții ai senzația c nu mai e ă ști stăpân pe viața din tine” ( Opere I 12). Absorbit de „ispitele” marginii într-un abis (unitate concepută ca fiind infinită) crui ă a, în mod paradoxal, i se așteaptă sfârșitul („Sufletul îmi cade în adânc/alunecând ca un inel/dintr -un deget slăbit de boală./[...]/Vino sfârșit.”), cde ă rea în haos, l a fel ca în filosofia cioranian, ă este totodată și începutul unei ascensiuni a eului, dar și începutul actului creator, care întotdeauna își va cere tributul, neputându-se înfăptui decât din boala care arunc a ă rtistul în genuni ce se dovedesc a fi răsturna te, cu valori pozitive: „Cine nu iubește stările haotice nu e creator, iar cine disprețuiește stările maladive n -are drept să vorbeasc ă de spirit” ( Opere I 53); „Tot ceea ce e profund în lumea aceasta nu poate răsări decât din boală. Ceea ce nu răsare din boală n -are decât o valoare estetică, formală. A fi bolnav înseamnă a tri ă vrând -nevrând pe culmi. Dar culmile nu indic ă neapărat înălțimi, ci și prăpăstii, adâncimi. A trăi în culmile disperrii ă este a atinge cele mai groaznice abisuri. Nu exist de ă cât cu lmi abisale, deoarece de pe adevăratele culmi te poți prăbuși oricând. Și numai în asemenea prăbușiri atingi culmile.” ( Opere I 53, 82). Surparea marginii mai poate reprezenta, din punctul de vedere al filosofiei ființei a lui Heidegger, o cădere din sine în sine: „Dasein-ul se pră buşeşte din el însuși în el însuși, în lipsa de teren ferm și in nimicnicitatea cotidianității neautentice. Însă aceast ă prăbușire, datorit ă nivelului 55 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) public de explicitare, îi ră mîne ascunsă Dasein-ului, pînă într-atît încît ea este explicitată ca «ascensiune» și ca «viață concret ă ».” (Ființă și timp 242). Din această perspectivă, cde ă rea nu ar mai avea o valență pozitivă, ci una negativă, a unei prăbușiri în neant a ființei. La prima vedere, ultimele două versuri ale poeziei („Altceva nimic, nimic,/nimic.”) par să susțină această idee desprinsă din filosofia heideggeriană, însă privit ă în ansamblu, ultima strofă („Pe coate încă o dată/mă mai ridic o șchioapă de la pământ/și ascult./Apă bate -ntr-un țărm./Al tceva nimic, nimic,/nimic.”) ne indic ă mai degrabă primul traseu interpretativ. Aflat într -o stare pasivă, eul liric încearc ă să cuprindă universul prin ascultare, ca o încercare de a armoniza haosul, fapt care se și întâmpl, ă prin găsirea unei noi „margin i”, țărmul, care în filosofia greac ă reprezenta „dincolo”-ul. Prin crearea unei noi limite, se întâmpl ă exact ceea ce menționa Emil Cioran într -un articol referitor la Psychologie der Weltanschauungen de Karl Jaspers, unde acesta identifica faptul c ă „Form ele mărginitului pot fi [...] alese conștient printr -o întoarcere din abisul nihilismului” (Opere II 311). Marginea reconfigurată reprezint ă ieșirea din obscuritate și transformarea acesteia în existență: „Drumul ct ă re ființ st ă ă sub năzuința ctre ă o limi tă ” (Liiceanu 202). Un om s-apleacă peste margine prezint, după ă cum remarca Eugen Todoran, o transiență a neantului, încărcată de sens existențial ( Mitul poetic II 339). Odată ce este depășit ă marginea cotidianului, nimicul de dincolo se dovedește a fi o alt ă ipostaz ă a lumii, prin care aceasta se face cunoscută oamenilor. Astfel, cunoașterea, fără de care creația nu ar putea exista, necesit ă o scufundare în apele abisale. Tot marea și senzația de umed înconjoară și cadrul marginal următor, conturat în Ulise. Marginea, de această dată a timpului, aparține tot unor antipozi, cu aceleași caracteristici ca și marginea mării sau a gândului din poemul anterior. Este vorba despre Hades, a crui ă etimologie – „Hades, grec [De a-vides = nevăzutul] (Vertemont 163) – ne trimite la nevăzut, abis, neant, prăpastie, și despre culmile în nimb, luminozitate, înălțime, desăvârșire: „Catargul putrezește/la margine de timp,/acolo între Hades/și -acele culmi în nimb”. Diferența aici este c ă marginea nu este niciodată complet pierdută. Din contră, marginea timpului este încadrată între alte două margini, evidențiate de cele două țărmuri: cel spre care se îndreapt ă șerpii, „Doar șerpii taie apa/spre -un țărm ghicit în zare”, și cel pe care se află Ulise, „Dar pe liman ce bine -i/să stăm în necuvânt –”. Exegeza lui Eugen Todoran consider ă această poezie o reinterpretare poetic ă a mitului lui Ulise ca aventură „a limbajului în actul poetic”. Astfel, „pe îndrăznețul aventurier pe drumurile «întoarcerii» spre propria lui casă, în înti nsele «mri» ă ale Tăcerii, ispitit de vraja Cuvîntului, spre «țărmuri» din zare, nu -l mai cheamă în urmă furtuni și vrăji uitate” ( Mitul poetic I 184-85). Ulise, 56 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) atât ca erou al Odiseei, cât și ca actant în poezia blagiană, este un doritor al aventurilor ca re l-ar putea pune în posesia unei cunoașteri absolute. Întors acasă, în varianta reinterpretată, acesta constată c a ă mintirile, acum urme ale unor răni, l-au făcut să conștientizeze însemnătatea propriei ființe, care are capacitatea de a auzi și în tăcere , adică de a recepta mesajul universului, și, implicit al artei, al poeziei, care ia ființ ă chiar acolo, pe țărmul mării. Interesant este c ă Emil Cioran vede poezia ieșind la lumină din același topos: „Poezia s -a născut la marginea mării; [...] Este oare o probă mai sigură pentru care nu exist o m ă are veselă?” ( Opere I 756). Ducându-și la capăt ambele misiuni (întoarcerea acas ă pentru eroul homeric, respectiv săvârșirea actului creator, capacitatea de contopire cu universul, de receptare a ideilor, pentru e roul mitului reinterpretat), marginea aflată între Hades și culmi nu mai este un obstacol, o limită care odată depșit ă ă transportă ființa umană într -o alt ă formă a sa și care face posibil ă acea „autotranscendență” pe care Basarab Nicolescu o pune în relație de sinonimie cu evoluția („Evoluția noastră este o autotranscend enţă .”) (101), ci o margine corespondentă verbului grecesc τò τέλoς (to telos), care desemneaz ă „o trăsătur ă fundamental ă a ființrii, ă el ne însemnînd nici «țint ă de atins», nici «scop», ci «capăt», «sf îrşit». «Sfîrşit» nu este aici defel înțeles într-un sens negativ, ca și cum o dat ă cu el ceva nu poate merge mai departe, nu mai funcționeaz și î ă nceteaz. S ă f îrşitul (Ende) este o sfîrşire (Endung) în sensul de «sfîrşire plină », desă vîrşire (Vollendung). Limita și sfîrșitul reprezint ă acel ceva prin care ființarea începe s ă fie.” (Heidegger, Introducere în metafizică 86). Această deplinătate poate fi sugerată și din punct de vedere gramatical, Heidegger făcând distincția între noțiuni printr -o terminație, un morfem ce se așaz ă la sfârși tul cuvântului, întocmai spre completarea, spre desăvârșirea acestuia. Deși poate reprezenta apropierea de perfecțiune sau chiar perfecțiunea, pusă în același context cu divinitatea, marginea nu are acest rol, ci acela de a sublinia limitările ființei în comparație cu divinitatea capabil ă de transcendența absolută. Semnificativă este prima strof ă a poeziei Alesul, „Voinicelul de șapte ani/se clește ă lângă cei bolovani/la marginea satului./Ca -n marginea lumii și -a leatului.”, unde structurile de tip margine+determinant au același scop: delimitarea cognoscibilului de incognoscibilul care poate genera aprehensiunea. Această teamă de necunoscut, de un posibil pericol devine la rândul său o limită, dar care nu se opune cu adevărat libertății, deoarece, pe de -o parte, aceasta poate reduce pân ă la epuizare posibilitatea depșirii ă contururilor a ceea ce este cunoscut, dar pe de alt ă parte, nu îngrădește posibilitatea de a transgresa sau nu limitele autoimpuse. Ignorarea fricii o transformă pe aceasta, în viziunea lui Liiceanu, într- o componentă a curajului: „Primejdia care mă ameninț ă acum este la fel de concret ă ca aceea pe 57 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) care o trăiesc într -o avalanșă, într -un cutremur sau într-un atac la drumul mare. Numai că de data aceasta eu sînt cel care o provoac; ă ea este înscrisă de la bun început în însăși hotărîrea mea. Hotărîrea mea este avalanșa, cutremurul, atacul la drumul mare. M -am expus primejdiei cu bună științ, ă mi -am asumat-o, am făcut -o să se nasc ă și mă duc în întîmpinarea ei. Fc ă înd astfel sînt curajos. Făcînd astfel îmi este totodată fric ă . Dar frica aceasta, care este o componentă a curajului, care s-a născut din libertatea hotărîrii mele.” (50). Ocurențele marginii se află aici pe poziții de egalitate, construind termenii unei comparații: „la margine a satului./Ca-n marginea lumii i ș -a leatului.”. Astfel, pe de-o parte, se regăsește marginea satului, care „constituie orizontul universului locuibil și cognoscibil” (Braga 134), iar de cealaltă parte, marginea unor elemente infinite, adică a lumii și a leatului. Această punere pe aceeași linie a celor trei limite subliniaz ă diferența dintre om și divinitatea capabilă de transcenderea absolută, depășind orice hotar cu aceeași ușurință. De altfel, voinicelul, care nu este altul decât Iisus Hristos, Fiul Omului, este el însuși un terț inclus, o margine – cea dintre om și Dumnezeu, cea dintre eternitatea și vremelnicia care s-au intersectat prin întruparea lui Dumnezeu în om: „eternitatea a despicat vremelnicia ca o pan, ă făcându -se vizibilă.” (Blaga, Trilogia culturii 175). Afirmația lui Eugen Todoran referitoare la poezia Alesul conform căreia, „ca urmare a ascunderii lui în transcendența absolută, «întruparea» este mai aproape de eresul păgîn al «umanizrii» l ă ui Dumnezeu, decît de doctrina creștină a «nașt erii» lui în om” (Mitul poetic I 279), apropie viziunea lui Lucian Blaga din acest text de cea a lui Emil Cioran, care la rândul lui pune pe primul loc latura umană a lui Dumnezeu: „Detest în Iisus tot ce e predică, morală, idee și credinț. ă S ă ne fi dat p ace și să nu ne mai fi tulburat cu atîtea idealuri și credințe. [...] Iubesc la Iisus momentele de îndoială și de regret, clipele cu adevărat tragice din existenta lui.” ( Opere I 131). Ființa umană pare să fie cea care se dilat ă cuprinzând eternitatea și divinul. Această expansiune a propriei existențe pregătite de contopirea cu universul este conturată și mai clar în Monolog, unde „rostitorul de altd ă ată al discursului elegiac despre limitele fpturii ă («M -aplec peste margine/nu știu — e-a mării/ori a biet ului gând») [...] afirmă acum sensul înalt al existenței, siguranța așteptării rodului ce trebuie să vină. Departe de a fi limitativă și mutilantă, reintegrarea în arhitectura supremă a Creației îngăduie «lărgirea» ființei, reluarea contactului cu elemente le înnoite, amintind de perfecțiunea «corolei de minuni»” (Pop 71). Această schimbare de atitudine asupra cre ă ia atrage atenția exegetul Ion Pop este marcată și în text, prin formula „ Salut ă tu – 58 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) anul!”, care sugereaz ă noul început, ce din perspectivă cior anian ă este singurul capabil de a menține viața ( „Nu-i viaț ă decât unde este un continuu început”) ( Opere I 199), însă acesta se situeaz ă la polul opus față de eul din textul liric blagian, nefiind un creator de începuturi: „iar noi n -am făcut decât să sfâ rșim viața în fiecare clip ă , și ce este toat ă ființa noastră decât un etern sfârșit?” ( Opere I 199). Exuberanța ființei este relevată în primele două versuri ale celui de -al treilea catren: „Salut ă tu – anul! Lărgește -ți ființa și peste/cea margine crudă care te curm” ă . Năzuința limitei nu mai exist. ă Marginea nu mai este depășit ă și reconfigurată, nu mai reprezint ă echilibru, ci se dorește a fi complet distrusă, deoarece este crudă și curmă prin limitare, prin impunerea barierelor între individ și univer sul cu care acesta dorește s ă se contopeasc. ă Eul dorește să -și piard ă individualitatea, „să redevină — cum spunea poetul altda ă tă — «unul dintre mulți»” (Pop 71). O exortație la depășirea contururilor individualitți ă i realizeaz ă și Emil Cioran în Cartea amăgirilor: „În fiecare clipă să fii la marginea ființei tale; iar pentru acele clipe în cari n-ai putut ajunge la această margine, gândește -te la compensația momentelor cari le-ai trăit dincolo de această margine, dincolo de barierele individuației, când, prins într-o exaltată furie internă , ai ajuns la așa înălțimi ș i la așa prăpsti ă i, încât ființa ta n-a mai fost prezentă numai ca ființ, ă ci ș i ca tot ceea ce nu mai e ea. Viața nu e trăită cu intensitate decât atunci când simți că ființa ta individuală nu mai poate suporta o bogăție de triri ă atât de mare. A trăi la marginea ființei înseamnă a deplasa centrul tău în arbitrar ș i în infinit, într-un arbitrar total. [...] Nu există un salt în infinit fără spargerea barierelor individuaţiei.” (Opere I 204-05). Frenezia cu care este prezentat ă această dorință de a drâ ă ma orice limită între om și infinitate mai este întâlnită la Lucian Blaga în volumul Poemele luminii, acesta, probabil, fiind și motivul pentru care Monolog îi amintea exegetului Ion Pop de perfecțiunea „corolei de minuni”. De asemenea, Simion Mioc remarca faptul c: ă „ Poemele luminii sunt străbătute de elanuri de des-mărginire a eului poetic, de con -topire cu Universul, întrucît Eul și Lumea reprezintă manifestări ale aceleiași substanțe energetice” (92). Monolog devine un exponent al non-marginii. Pentru a evidenția și mai bine acest fapt, vom supune unei scurte analize, din această perspectivă a des-mărginirii, trei poeme din volumul de debut, care pe lângă tema comună, conțin și un motiv opus marginii, nemărginirea. Este vorba despre Vreau să joc!, Dar munții – unde-s? și Stelelor. În Vreau să joc!, „tensiunea paroxistic ă a ieșirii din sine” (Pop 25) este relevată în versurile „săgeată vreau să fiu, să spintec/nemărginirea, /să nu mai văd în preajmă decât cer,/deasupra cer,/şi cer sub mine –”. Se observă categoric această dorință de mutare a centrului în 59 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) arbitrar, unde nu exist ă nicio margine, singurul reper de natură spațială fiind cerul, care de altfel poartă însemnul infinitului. În acest text, pare c ă eul liric a pus în apli care ceea ce își propunea în Monolog. „Forme ale dorinţei de participare la existenţa universală şi de anulare a izolării captă ă [...] un accent extrem în Vreau să joc!” (Gan 24) ă . Tot o contopire cu universul are loc și în cea de -a doua strofă a poeziei Dar munții – unde- s?, valorificat, ă de data aceasta, printr -un srut ă al nemrginirii, ă al universului cu rațiunea și spiritualitatea eului liric, ascunse sub motivele frunții și al pieptului: „Eu am crescut hrănit de taina lumii/ș i drumul meu îl ține soarta-n palme,/nemrginire ă a sărutatu -m-a pe frunte/ș i-n pieptu-mi larg/credința mea o sorb puternică din soare. ”. Aici, „Srutul ă este un simbol al uniunii i ș al adeziunii reciproce [...] este semnul unitți ă i”(Chevalier și Gheerbrant 199 -200), astfel, acesta indic ă această lipsă a barierelor între ființ și un ă iversal, care duce la o uniune cu totul. Ultimul poem din această categorie, Stelelor, întreține această fervoare a cuceririi infinitului și, implicit, de înltura ă re a limitelor: „ Pribeag cum sunt,/mă simt azi cel mai singuratic suflet/ș i străbătut de -avânt alerg, dar nu știu – unde./Un singur gând mi-e raz ă și putere: /o, stelelor, nici voi n-aveți /în drumul vostru nici o int ț ,ă /dar poate tocmai de aceea cuceriți nemărginirea! ”. Lipsa de scop subliniată în aceste versuri poate fi asociată unei pierderi a sensului lumii. Această pribegire fără o destinație clar ă este, în viziune cioraniană, un efect al infinitți ă i lumii: „ Lumea n- are nici un sens nu numai fiindc ă este iraţională în esenţa sa, dar şi fiin dcă este infinită” ( Opere I 133). Se poate observa c, ă deși atât Lucian Blaga, cât și Emil Cioran aspiră la acest trai la marginea ființei, singurul capabil de a oferi o existență deplină, intensă (având în vedere doar această etapă de creație la Blaga, care anuleaz ă orice margine), aceștia se raporteaz ă diferit la ideea saltului în infinit. În timp ce primul pare a fi cuprins de exaltare, după cum s -a observat în textele mai sus prezentate, cel de-al doilea este mai degrabă reticent, Cioran considerând această experiență ca fiind riscantă („De aici [n.n., de la deplasarea centrului propriu în infinit] începe existenţa să devină o aventură riscată pe care poţi muri oricînd şi de aici începe să te doară saltul în infinit.”) (Opere I 205), iar trăirea ei fără rezervă este proprie oamenilor fără scopuri precise și idealuri accesibile: „S ă trăim, fiindc ă lumea n -are nici un sens. Dacă n-avem scopuri precise şi idealuri accesibile, să ne aruncm ă fră ă nici o rezervă în vârtejul teribil al infinitului, să urmăm ondulaţiile lui în spaţiu, s ă ne consumm ă în focurile acestui vârtej, în cldur ă a lui îngrozitoare, să -l iubim pentru nebunia lui cosmic şi pentru a ă narhia lui totală.” ( Opere I 133). 60 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) Această reținere pare să -l cuprindă, totuși, și pe Blaga în cadrul poeziei Dacă m-aș pierde, unde poetul exprimă aceeași dorință de ieșire din sine, de a deveni una cu universul, dar cu aceeași rezervă pe care o consemna Cioran. Înc ă din titlu, ezitarea se resimte prin utilizarea lui „dac” ă , o conjuncție ce exprimă condiția, dar nu impune necesitatea îndeplinirii ei. Prima strofă, „ Dac ă m - aș pierde în toate /ș i-aș rămânea făr ă nume /așa ca o pană căzută di n zbor, din àripa pajurei,/n-aș mai fi singur pe lume.”, prezint ă solitudinea ca fiind cauza pentru care eul liric își dorește această pierdere a individualitți ă i, deoarece, la fel ca la Emil Cioran, care își adreseaz ă discursul celor mai singuri, existenț a la marginea ființei și dincolo de ea este singura modalitate de curmare a singurătății. Procesul de transgresare a limitei, iar mai apoi de expansiune a eului are nevoie de un stimulent, care la ambii scriitori este de natură auditivă. Cioran asocia ace st fenomen cu muzica: „Este extrem de penibil să tră ieşti momente muzicale cu distanţ a de muzică , să simţi cum nu poţi tresă ri, deşi ar trebui să te impresioneze; este extrem de penibil să fii obiectiv ascultând muzica. Fiinţa ta nu se avântă într-un elan, nu simte că ar trebui să urle, să plângă sau să se topeasc, ă nu participă la un ritm de frenezie generală şi nu se încântă de plă cute ondulaţii. Distanţa de muzică te împiedică să te realizezi intern, să creşti, să te dilaţi şi să plesnești. [...] Orice stare muzicală n- are valoare decât întrucât ne anulează conştiinţa limită rii în spaţiu şi ne dizolvă sentimentul existenţei în seria temporală .” (Opere I 205). În timp ce, în textul blagian, acesta este asociat unui glas plin de pasiune, care pare a avea atât origini interioare, cât și exterioare, fiind receptat atât cu urechea, cât și cu inima, rolul său fiind același, de a suprima orice limită: „Dac de ă -un glas, de-un singur, de unul/ce-și culcă ardoarea -n urechea și -n inima mea,/cu-adevărat m -aș pătrunde, /marginea mea s-ar curma.”. Melanjul interiorului cu exteriorul este constatat și de ctr ă e Cioran: „Nu pot vorbi de infinit fără să simt un vârtej inter ior și unul exterior.” (Opere I 132). Astfel, am putea afirma c ă glasul din poezia blagiană nu este altceva decât o chemare spre libertate a infinitului. Aceeași întâlnire a vieții interioare cu cea exterioară o sublinia și Eugen Todoran referindu-se la Dacă m-aș pierde, menționând c a ă ceasta are rolul de a presimți „o unitate ascunsă între cele dou lum ă i.” ( Mitul poetic I 135). Faptul c ă textul nu transmite cu exactitate dac ă eul liric alege sau nu acest drum poate fi interpretat și ca o teamă de libertatea deplină. În acest caz, marginea nu mai este o limită, un obstacol în fața unui infinit cu valori pozitive, ci ar reprezenta esența umană în fața unui infinit neantizat din cauza faptului c ă ființa umană nu îl poate gestiona și pentru care, cu toate frumusețile lui, efortul uitrii ă de sine ar fi prea mare: „ Dac-aș uita cine sunt, trădându -mă pentru o alt ă lumină/ în 61 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) trupul meu osul s-ar face aur./Privighetoarea în noapte/de sufletul meu nu s-ar feri ca de-o rea vizuină. ”. Indomptabilul paradoxal al libertți ă i este pus în evidență și de Emil Cioran: „ Libertatea este un jug prea mare pe capul omului. În teroarea cea mai feroce, el este mai sigur decît pe că ile libertă ţii. Deşi a fost concepută ca suprema pozitivitate, libertatea n-a încetat niciodată a-şi descoperi reversul ei negativ. Drumul sigur al pră buşirii este libertatea. Omul este prea slab şi prea mic pentru infinitul libertă ţii, încât acest infinit devine un infinit negativ. În faţa lipsei de margini, omul îşi pierde propria lui margine. Libertatea este un principiu etic de esenţă demonică . Paradoxul este irezolvabil. Libertatea este prea mare şi noi suntem prea mici. Câţi dintre oameni au meritat- o? Omul iubeşte libertatea; dar îi e frică de ea.” (Opere I 372). Reticența din Dacă m-aș pierde culminează într -o interiorizare total ă a universului în Inscripție, unde ființa nu mai doboar ă limitele pentru a accede în infinitate, ci înglobează universul în sine, interiorizându-l, pentru ca mai apoi să ia naștere actul creator. Eul liric se transfor mă într - un receptacul al existentului, deoarece interioritatea lui este singura fără de margini, un abis cu valori pozitive, care poate cuprinde universalitatea, aceasta fiind cea care de data aceasta cea care depășește marginile: „Cuvintele pe care nu le rostim,/cuvintele ce rmân ă în noi, /descoperă şi ele, fără margini, fptura ă ./[...]/Și pretutindeni prin toate /îşi pune temei poezia.”. Această transcendență interioară poate fi identificată cu ceea ce Alexandru Petrescu definește ca fiind o transcendență de tip husserlian: „«transcendența» husserlian ă nu este exterioară subiectului, nu este identificată cu o ființ ă (supremă ) ce ființeaz ă dincolo de sfera umanului, ci, s -ar putea spune, este una care se dezvoltă în imanenț ă . Actul transcenderii nu este orientat în afara sinelui, ci în interiorul lui.”(Petrescu 92-3). Drumul ctr ă e universalitate prin interiorizare al ființei abisale și fără de margini prin care ia naștere poezia este configurat și de Emil Cioran: „Adevărata interiorizare duce la o universalitate, inaccesibilă acelora cari rămân într -o zonă periferic ă [...] resursele lirice ale subiectivitți ă i indic ă o prospețime și o adâncime lăuntrică dintre cele mai remarcabile”( Opere I 7). Evanescentă în poezia anterioar,ă fervoarea de a transgresa ma rginile, de a le suprima este aici inexistentă. Adevărata universalitate se afl înăuntr ă ul ființei, singurul spațiu cu adevărat nelimitat. În Inscripție, mutarea centrului în infinit este răsturnată, transformându -se într-un infinit mutat în centrul făptur ii. După cum am putut observa în cele menționate mai sus, atât Lucian Blaga, cât și Emil Cioran fac referiri la ideile de limitat și infinit prin judecți ă antitetice, contradictorii, dar nu în raport unul față de celălalt, deoarece am putut vedea cum ideil e celor doi sunt adiacente de cele mai multe 62 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) ori. Contradicția are loc în raport cu sine, ambii aderând la o anumită concepție, ca mai apoi să îi susțină și contrariul. Inconsecvența aceasta este considerată de ctr ă e Emil Cioran dovada clar ă a profunzimii sentimentelor, dar și a faptului c ă limita a fost încercată , în sensul în care explicam acest termen la începuturile demersului nostru, deoarece „oamenii cari au numai câteva stări sufletești și cari niciodată nu ajung la limită nu se pot contrazice, fiind c ă puținele tendințe din ei nu se pot determina în opoziții.”( Opere I 52). Astfel, având în vedere subiectul cercetării noastre, marginea situată între acești antipozi capătă diferite valențe, acestea putând fi asociate în perechi antitetice: marginea reco nstruit ă și marginea dărâmată, marginea ca desvâ ă rșire și marginea ca obstacol, marginea „stâlp” în haosul mundan și marginea care curm, ă marginea și non -marginea. Toate aceste „salturi” nu reprezintă altceva decât conjugări ale existenței cu non -existența , ale limitatului cu infinitul, ale interioritți ă i cu exteriorul, ale cognoscibilului cu incognoscibilul, ale eului cu non-eul pe care marginea le separă și totodată le unește. Deși poate par doar influențe livrești, îndeosebi din filosofiile lui Hegel sa u Heidegger, dar și ale altor gânditori care au abordat subiectul ființei, al transcendenței și al infinitului, sau chiar influențe ale propriilor filosofii, din aceste raportri ă contradictorii la ideea de margine nu trebuie ignorat statutul de artiști al celor doi, deoarece jocul cu limita al artistului este, în fapt, după cum afirma Gabriel Liiceanu, geneza actului creator: „El (n.n. artistul) are cunoaşterea închiderii în limită şi formă , care premerge deschiderii în prezenţă a operei. El deţine punctul de pornire ca moment încheiat (peras şi morphe ca telos, ca sfîrşit) şi, tocmai de aceea, el are pricepere în modul de a proceda, de a trece la realizarea operei. Fă ră acest sfî rşit anticipativ naşterea operei nu este cu putinţă . Artistul este, aşadar, un agent al limitei, cel ce o poartă în sine, cel care are cultul ei, care o cultivă , o experimentează , care așaz ă în limită şi care, astfel, face ca ceva să ajungă la prezenţă , deci să fie.” (205-06). Concluzionând, am putea afirma că ideile lui Lucian Blaga și Emil Cioran se află în concordanț ă în ceea ce privește depășirea limitelor înspre acea autotranscendență cu rol evolutiv. Atât transgresarea limitei, cât și distrugerea, pstra ă rea sau chiar crearea limitei au o față și un revers, fapt normal ținând cont de „prezenţa antinomicului, într -un sens incomprehensibil pentru noi, în însăşi firea transcendentului.” (Blaga, Trilogia cunoașterii 210). 63 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) Bibliografie: Blaga, Lucian. Opera poetică. Prefață de George Gană, Ediție îngrijit ă de George Gană și Dorli Blaga, București. Humanitas: 2018. ---. Trilogia culturii. București: Humanitas, 2011. ---. Trilogia cunoașterii. București: Humanitas, 2013. Braga, Corin. Geneza lumilor imaginare. Ediț ia a II-a, revizuită, studiu introductiv de Cli ă n Teutișan. București: Tracus Arte, 2013. „Srut” ă Def. la.Chevalier, Jean și Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri: mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere. Volumul III (P-Z). București: Artemis, 1994. Cioran, Emil. Opere I. Volume. Ediție îngrijit ă de Marin Diaconu, Introducere de Eugen Simion. București: Fundația Națională pentru Științ și Artă ă , 2012. ---. Opere II. Volume. Publicistică. Manuscrise, Corespondență. Ediție îngrijit ă de Marin Diaconu, Introducere de Eugen Simion, București: Fundația Națională pentru Științ și Artă ă , 2012. Gană, George. Opera literară a lui Lucian Blaga. București: Minerva, 1976. Heidegger, Martin. Ființă și timp. Trad. din germană de Gabriel Liiceanu și Ctălin ă Cioabă, București: Humanitas, 2003. ---. Introducere în metafizică . Trad. din germană de Gabriel Liiceanu și Thomas Kleininger, București: Humanitas, 1999. „Hades” Def. la.Vertemont, Jean. Dicționar al mitologiilor indo-europene. Trad. de Doina Lic și ă Lucian Pricop. Timișoara: Amarcord, 2000. Ilian, Ilinca, „Margine” Def. la.Constantinovici, Simona (coord.; pref.). Dicționar de termeni cioranieni. Vol. I (A-M). Timișoara: Editura Universității de Vest, 2020. Liiceanu, Gabriel. Despre limită. București: Humanitas, 2010. Mioc, Simion. Anamorfoză și poetică. Timișoara: Facla, 1988. Nicolescu, Basarab. Ce este realitatea? Reflecții în jurul operei lui Stéphane Lupasco . Trad. din lb. francez d ă e Simona Mod reanu. Iași: Junimea, 2009. Petrescu, Alexandru. Lucian Blaga: o nouă paradigmă în filosofia științei . Timișoara: Eurobit, Pop, Ion. Lucian Blaga: universul liric. București: Cartea Româneasc, 19 ă 81. Surdu, Alexandru. Gândirea speculativă: coordonate istorico-sistematice. București: Paideia, Todoran, Eugen. Lucian Blaga. Mitul poetic. Vol. I. Timișoara: Facla, 1981. ---. Lucian Blaga. Mitul poetic. Vol. II. Timișoara: Facla, 1983. http://www.deepdyve.com/assets/images/DeepDyve-Logo-lg.png Lucian Blaga Yearbook de Gruyter

Blaga-Cioran: Incursiuni În Marginea Fiinţei

Gogoșeanu, Mihaela-Oana
Lucian Blaga Yearbook , Volume 22 (1-2): 12 – Oct 1, 2021
Download PDF
12 pages

Loading next page...
 
/lp/de-gruyter/blaga-cioran-incursiuni-n-marginea-fiin-ei-J8eQdc208u
Publisher
de Gruyter
Copyright
© 2021 Mihaela-Oana Gogoșeanu, published by Sciendo
ISSN
1842-435X
eISSN
2601-7776
DOI
10.2478/clb-2021-0006
Publisher site
See Article on Publisher Site

Abstract

The following paper focuses on what lies between transcendence and reality, between self and non- self, between bounded and infinite, it focuses on that included third which contradicts Aristotelian logic and which is represented by the margin itself, by the boundary between these concepts, as it is reflected in the texts of Lucian Blaga and Emil Cioran. The role of the limit is analysed especially in those contexts in which, in addition to spatial references, the limit has a figurative meaning, that of term at the intersection of an antithetical binomial that advances the being, in Hegel’s vision, towards becoming. Consequently, the paper will refer to texts from Blaga’s poetry, where there are twenty occurrences of the word "limit" (Romanian: "margine"), six of which meet the semantic condition mentioned above, but also in Cioran’s texts that treat this matter. Key-words: Lucian Blaga, Emil Cioran, limit, philosophy, being Obsesia transcendenței, fie ea divină sau profană, a urmărit omenirea dintotdeauna: „ Omul contemporan este interesat astăzi de un fel de «înțelepciune» prefilosofică sau primitiv -filosofică [...]. Este vorba de acea nz ă uinț ă a omului care încearc, ă din diferite unghiuri, s ă arunce, cum zicea Blaga, cu să geţi aprinse în bezna transcendenței” (Surdu 6). În istoria filosofiei, transcendentul a primit mai multe accepțiuni, comentate și de Lucian Blaga în Trilogia cunoașterii, unde sunt amintite concepții referitoare la transcendent ale lui Aristotel, Spinoza, Leibniz, Plotin, Schelling, Kant, Bergson sau Hegel. Despre cel din urmă, Blaga remarca: „Hegel își construiește transcendentul, un transcendent care poate să fie în aceeași măsură numit și imanent, printr -o împăcare creatoare a intelectului cu concretul, prin construcții antinomice -sintetice” (Trilogia cunoașterii 208). Acest transcendent al lui Hegel reprezint, ă într -o oarecare măsur, ă începutul gândirii ternare, care va introduce în logic,ă prin studiile lui Ștefan Lupașcu, contrar principiilor logicii clasice, principiul terțului in clus. Deși Ștefan Lupașcu nu continuă demersul lui Hegel, fapt explicat de ctr ă e Basarab Nicolescu: „triada hegelian ă (teză , antiteză , sinteză ) se descompune, la rîndul ei, în două binare: (teză , antiteză ) şi (antiteză , sinteză ) [n.n. spre deosebire de] terțul inclus [n.n. care] are un caracter necesarmente paradoxal în măsura în care implică unificarea cuplului de 53 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) contradictorii reciproc excluzive (A, non-A)” (115-16), important rmâne ă rolul transcendenței în existența terțului inclus, cc ă i „asasinarea transcendenței este împlinirea g îndirii binare.” (25). Îns, ă în cadrul acestei expuneri, nu ne vom opri cu precd ă ere asupra transcendenței, ci asupra a ceea ce se află între aceasta și realitate, între eu și non-eu, între mărginit și nemărginit, adică vom evidenția acel terț inclus care contrazice logica aristotelic ă și care este reprezentat de marginea în sine, de limita dintre aceste concepte, așa cum este ea reflectat ă în textele lui Lucian Blaga și Emil Cioran. Astfel, vom analiza rolul marginii, în special în acele contexte în care, pe lângă trimiterile spațiale, aceasta deține un sens figurat, acela de termen la intersecția unui binom antitetic care înainteaz ă ființa, în viziunea lui Hegel, înspre devenire. În acest sens, parcursul nostru va face referire la texte din lirica blagiană, unde sunt douăzeci de ocurențe ale cuvântului „margine”, dintre care șase îndeplinesc condiția anterior amintită, dar și la texte cioraniene care abordeaz ă această idee. De altfel, „margine” este cons iderat un „cuvânt dominant al filosofiei cioraniene” (Ilian 325). Ordinea în care vom supune textele analizei se bazeaz ă pe atitudinea față de margine, de limită relevată în textele blagiene: trecem de la dorința de a transgresa limita sau de a o doborî c u scopul de a o reconstrui în vederea obținerii armoniei, la distrugerea ei completă, ca mai apoi, să observăm o rezervă în a mai depăși marginea, care va culmina cu o interiorizare completă, chiar cu interiorizarea lumii, urmărind, astfel, un grafic sub f ormă de parabolă a intensitți ă i cu care eul liric blagian se raporteaz la e ă lementul pus în discuție. Pornim de la poemul Un om s-apleacă peste margine, ce sugereaz ă încă din titlu cutar ă ea unei noi lumi, sondarea acesteia: „M-aplec peste margine:/nu știu – e a mării/ori a bietului gând?”. Aplecarea peste margine nu este altceva decât ceea ce Gabriel Liiceanu asocia cu lexemul grecesc peira, adică acea „încercare” a limitei, care trimite la idee (168), o ieșire din sine în vederea înfăptuirii actului creato r, a obținerii cunoașterii și a autenticității. „Tărâmul” de care aparține marginea este necunoscut, motiv pentru care gestul creatorului presupune un risc, deoarece, după cum nota Aristotel, „marginea trebuie să mărgineasc ă ceva, nu să se mărgineasc ă c u ceva... Se întîmplă astfel ca unele lucruri s ă fie mărginite și s ă se învecineze cu ceva, altele să fie mărginite, dar să nu se mărginească cu nimic” (172). Astfel, pe de -o parte, poate fi vorba despre marginea mării, simbol al cde ă rii în abis, în ne ant, în haos, marea cp ă tând ă în acest poem o conotație negativă, aspect consemnat și de exegetul Ion Pop: „ Un om s-apleacă peste margine atestă valorizarea negativă a mării (adîncului) ca spațiu al cde ă rii într -o materie haotică” (174). De asemenea, ținând cont de studiile de filosofie a culturii realizate de Lucian Blaga, putem considera 54 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) această alegere a marginii unui element acvatic, precum marea, ca nefiind întâmpltoar ă e, deoarece cultura antic ă greac ă asociaz ă ideea de margine, de limită cu cea a mării de care existența îi era foarte strâns legată. Ba mai mult, în viziune homerică, Oceanul (fluviul care înconjura pmântul) ă reprezenta „limita ultimă, despărțitoare a ființei de neființ” ă (Liiceanu 164). Pe de alt ă parte, cealaltă margine este cea a gândului, care poart ă semnificațiile unui hotar cu infinitul existențial, spațiul unde autenticitatea poate fi dobândit.ă Totuși, în cadrul acestui text, marginea este a bietului gând, evidențiindu -se acest marasm al eului liric, care, ajuns la o anumită limită, își caută refugiul într -un element considerat de Emil Cioran ca fiind singura salvare din „moarte”: „Cc ă i după ce ai atins limitele vieții, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce ofer ă acele margini periculoase, gestul zilnic și aspirația obișnuit ă îș i pierd orice farmec și orice seducție. Dacă totuși trăiești, aceasta se datoreaz ă capacitți ă i de obiectivare prin care te eliberezi prin scris de acea încordare infinită. Creația este o salvare temporal din ghea ă rele morții.” ( Opere I 11). Contemplarea marginii pare să -l fi acaparat cu totul pe eul creator, al cr ă ui suflet cade brusc în adânc. Cde ă rea însă nu pare a fi controlată (deoarece acesta nu se arunc ă peste margine, ci doar se apleac ă peste aceasta), ci este asociat ă mai degrab ă unei pierderi de si ne, unei lipse de control a propriei subiectivitți ă , pe care o sublinia și Emil Cioran la marginile vieții: „La marginile vieții ai senzația c nu mai e ă ști stăpân pe viața din tine” ( Opere I 12). Absorbit de „ispitele” marginii într-un abis (unitate concepută ca fiind infinită) crui ă a, în mod paradoxal, i se așteaptă sfârșitul („Sufletul îmi cade în adânc/alunecând ca un inel/dintr -un deget slăbit de boală./[...]/Vino sfârșit.”), cde ă rea în haos, l a fel ca în filosofia cioranian, ă este totodată și începutul unei ascensiuni a eului, dar și începutul actului creator, care întotdeauna își va cere tributul, neputându-se înfăptui decât din boala care arunc a ă rtistul în genuni ce se dovedesc a fi răsturna te, cu valori pozitive: „Cine nu iubește stările haotice nu e creator, iar cine disprețuiește stările maladive n -are drept să vorbeasc ă de spirit” ( Opere I 53); „Tot ceea ce e profund în lumea aceasta nu poate răsări decât din boală. Ceea ce nu răsare din boală n -are decât o valoare estetică, formală. A fi bolnav înseamnă a tri ă vrând -nevrând pe culmi. Dar culmile nu indic ă neapărat înălțimi, ci și prăpăstii, adâncimi. A trăi în culmile disperrii ă este a atinge cele mai groaznice abisuri. Nu exist de ă cât cu lmi abisale, deoarece de pe adevăratele culmi te poți prăbuși oricând. Și numai în asemenea prăbușiri atingi culmile.” ( Opere I 53, 82). Surparea marginii mai poate reprezenta, din punctul de vedere al filosofiei ființei a lui Heidegger, o cădere din sine în sine: „Dasein-ul se pră buşeşte din el însuși în el însuși, în lipsa de teren ferm și in nimicnicitatea cotidianității neautentice. Însă aceast ă prăbușire, datorit ă nivelului 55 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) public de explicitare, îi ră mîne ascunsă Dasein-ului, pînă într-atît încît ea este explicitată ca «ascensiune» și ca «viață concret ă ».” (Ființă și timp 242). Din această perspectivă, cde ă rea nu ar mai avea o valență pozitivă, ci una negativă, a unei prăbușiri în neant a ființei. La prima vedere, ultimele două versuri ale poeziei („Altceva nimic, nimic,/nimic.”) par să susțină această idee desprinsă din filosofia heideggeriană, însă privit ă în ansamblu, ultima strofă („Pe coate încă o dată/mă mai ridic o șchioapă de la pământ/și ascult./Apă bate -ntr-un țărm./Al tceva nimic, nimic,/nimic.”) ne indic ă mai degrabă primul traseu interpretativ. Aflat într -o stare pasivă, eul liric încearc ă să cuprindă universul prin ascultare, ca o încercare de a armoniza haosul, fapt care se și întâmpl, ă prin găsirea unei noi „margin i”, țărmul, care în filosofia greac ă reprezenta „dincolo”-ul. Prin crearea unei noi limite, se întâmpl ă exact ceea ce menționa Emil Cioran într -un articol referitor la Psychologie der Weltanschauungen de Karl Jaspers, unde acesta identifica faptul c ă „Form ele mărginitului pot fi [...] alese conștient printr -o întoarcere din abisul nihilismului” (Opere II 311). Marginea reconfigurată reprezint ă ieșirea din obscuritate și transformarea acesteia în existență: „Drumul ct ă re ființ st ă ă sub năzuința ctre ă o limi tă ” (Liiceanu 202). Un om s-apleacă peste margine prezint, după ă cum remarca Eugen Todoran, o transiență a neantului, încărcată de sens existențial ( Mitul poetic II 339). Odată ce este depășit ă marginea cotidianului, nimicul de dincolo se dovedește a fi o alt ă ipostaz ă a lumii, prin care aceasta se face cunoscută oamenilor. Astfel, cunoașterea, fără de care creația nu ar putea exista, necesit ă o scufundare în apele abisale. Tot marea și senzația de umed înconjoară și cadrul marginal următor, conturat în Ulise. Marginea, de această dată a timpului, aparține tot unor antipozi, cu aceleași caracteristici ca și marginea mării sau a gândului din poemul anterior. Este vorba despre Hades, a crui ă etimologie – „Hades, grec [De a-vides = nevăzutul] (Vertemont 163) – ne trimite la nevăzut, abis, neant, prăpastie, și despre culmile în nimb, luminozitate, înălțime, desăvârșire: „Catargul putrezește/la margine de timp,/acolo între Hades/și -acele culmi în nimb”. Diferența aici este c ă marginea nu este niciodată complet pierdută. Din contră, marginea timpului este încadrată între alte două margini, evidențiate de cele două țărmuri: cel spre care se îndreapt ă șerpii, „Doar șerpii taie apa/spre -un țărm ghicit în zare”, și cel pe care se află Ulise, „Dar pe liman ce bine -i/să stăm în necuvânt –”. Exegeza lui Eugen Todoran consider ă această poezie o reinterpretare poetic ă a mitului lui Ulise ca aventură „a limbajului în actul poetic”. Astfel, „pe îndrăznețul aventurier pe drumurile «întoarcerii» spre propria lui casă, în înti nsele «mri» ă ale Tăcerii, ispitit de vraja Cuvîntului, spre «țărmuri» din zare, nu -l mai cheamă în urmă furtuni și vrăji uitate” ( Mitul poetic I 184-85). Ulise, 56 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) atât ca erou al Odiseei, cât și ca actant în poezia blagiană, este un doritor al aventurilor ca re l-ar putea pune în posesia unei cunoașteri absolute. Întors acasă, în varianta reinterpretată, acesta constată c a ă mintirile, acum urme ale unor răni, l-au făcut să conștientizeze însemnătatea propriei ființe, care are capacitatea de a auzi și în tăcere , adică de a recepta mesajul universului, și, implicit al artei, al poeziei, care ia ființ ă chiar acolo, pe țărmul mării. Interesant este c ă Emil Cioran vede poezia ieșind la lumină din același topos: „Poezia s -a născut la marginea mării; [...] Este oare o probă mai sigură pentru care nu exist o m ă are veselă?” ( Opere I 756). Ducându-și la capăt ambele misiuni (întoarcerea acas ă pentru eroul homeric, respectiv săvârșirea actului creator, capacitatea de contopire cu universul, de receptare a ideilor, pentru e roul mitului reinterpretat), marginea aflată între Hades și culmi nu mai este un obstacol, o limită care odată depșit ă ă transportă ființa umană într -o alt ă formă a sa și care face posibil ă acea „autotranscendență” pe care Basarab Nicolescu o pune în relație de sinonimie cu evoluția („Evoluția noastră este o autotranscend enţă .”) (101), ci o margine corespondentă verbului grecesc τò τέλoς (to telos), care desemneaz ă „o trăsătur ă fundamental ă a ființrii, ă el ne însemnînd nici «țint ă de atins», nici «scop», ci «capăt», «sf îrşit». «Sfîrşit» nu este aici defel înțeles într-un sens negativ, ca și cum o dat ă cu el ceva nu poate merge mai departe, nu mai funcționeaz și î ă nceteaz. S ă f îrşitul (Ende) este o sfîrşire (Endung) în sensul de «sfîrşire plină », desă vîrşire (Vollendung). Limita și sfîrșitul reprezint ă acel ceva prin care ființarea începe s ă fie.” (Heidegger, Introducere în metafizică 86). Această deplinătate poate fi sugerată și din punct de vedere gramatical, Heidegger făcând distincția între noțiuni printr -o terminație, un morfem ce se așaz ă la sfârși tul cuvântului, întocmai spre completarea, spre desăvârșirea acestuia. Deși poate reprezenta apropierea de perfecțiune sau chiar perfecțiunea, pusă în același context cu divinitatea, marginea nu are acest rol, ci acela de a sublinia limitările ființei în comparație cu divinitatea capabil ă de transcendența absolută. Semnificativă este prima strof ă a poeziei Alesul, „Voinicelul de șapte ani/se clește ă lângă cei bolovani/la marginea satului./Ca -n marginea lumii și -a leatului.”, unde structurile de tip margine+determinant au același scop: delimitarea cognoscibilului de incognoscibilul care poate genera aprehensiunea. Această teamă de necunoscut, de un posibil pericol devine la rândul său o limită, dar care nu se opune cu adevărat libertății, deoarece, pe de -o parte, aceasta poate reduce pân ă la epuizare posibilitatea depșirii ă contururilor a ceea ce este cunoscut, dar pe de alt ă parte, nu îngrădește posibilitatea de a transgresa sau nu limitele autoimpuse. Ignorarea fricii o transformă pe aceasta, în viziunea lui Liiceanu, într- o componentă a curajului: „Primejdia care mă ameninț ă acum este la fel de concret ă ca aceea pe 57 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) care o trăiesc într -o avalanșă, într -un cutremur sau într-un atac la drumul mare. Numai că de data aceasta eu sînt cel care o provoac; ă ea este înscrisă de la bun început în însăși hotărîrea mea. Hotărîrea mea este avalanșa, cutremurul, atacul la drumul mare. M -am expus primejdiei cu bună științ, ă mi -am asumat-o, am făcut -o să se nasc ă și mă duc în întîmpinarea ei. Fc ă înd astfel sînt curajos. Făcînd astfel îmi este totodată fric ă . Dar frica aceasta, care este o componentă a curajului, care s-a născut din libertatea hotărîrii mele.” (50). Ocurențele marginii se află aici pe poziții de egalitate, construind termenii unei comparații: „la margine a satului./Ca-n marginea lumii i ș -a leatului.”. Astfel, pe de-o parte, se regăsește marginea satului, care „constituie orizontul universului locuibil și cognoscibil” (Braga 134), iar de cealaltă parte, marginea unor elemente infinite, adică a lumii și a leatului. Această punere pe aceeași linie a celor trei limite subliniaz ă diferența dintre om și divinitatea capabilă de transcenderea absolută, depășind orice hotar cu aceeași ușurință. De altfel, voinicelul, care nu este altul decât Iisus Hristos, Fiul Omului, este el însuși un terț inclus, o margine – cea dintre om și Dumnezeu, cea dintre eternitatea și vremelnicia care s-au intersectat prin întruparea lui Dumnezeu în om: „eternitatea a despicat vremelnicia ca o pan, ă făcându -se vizibilă.” (Blaga, Trilogia culturii 175). Afirmația lui Eugen Todoran referitoare la poezia Alesul conform căreia, „ca urmare a ascunderii lui în transcendența absolută, «întruparea» este mai aproape de eresul păgîn al «umanizrii» l ă ui Dumnezeu, decît de doctrina creștină a «nașt erii» lui în om” (Mitul poetic I 279), apropie viziunea lui Lucian Blaga din acest text de cea a lui Emil Cioran, care la rândul lui pune pe primul loc latura umană a lui Dumnezeu: „Detest în Iisus tot ce e predică, morală, idee și credinț. ă S ă ne fi dat p ace și să nu ne mai fi tulburat cu atîtea idealuri și credințe. [...] Iubesc la Iisus momentele de îndoială și de regret, clipele cu adevărat tragice din existenta lui.” ( Opere I 131). Ființa umană pare să fie cea care se dilat ă cuprinzând eternitatea și divinul. Această expansiune a propriei existențe pregătite de contopirea cu universul este conturată și mai clar în Monolog, unde „rostitorul de altd ă ată al discursului elegiac despre limitele fpturii ă («M -aplec peste margine/nu știu — e-a mării/ori a biet ului gând») [...] afirmă acum sensul înalt al existenței, siguranța așteptării rodului ce trebuie să vină. Departe de a fi limitativă și mutilantă, reintegrarea în arhitectura supremă a Creației îngăduie «lărgirea» ființei, reluarea contactului cu elemente le înnoite, amintind de perfecțiunea «corolei de minuni»” (Pop 71). Această schimbare de atitudine asupra cre ă ia atrage atenția exegetul Ion Pop este marcată și în text, prin formula „ Salut ă tu – 58 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) anul!”, care sugereaz ă noul început, ce din perspectivă cior anian ă este singurul capabil de a menține viața ( „Nu-i viaț ă decât unde este un continuu început”) ( Opere I 199), însă acesta se situeaz ă la polul opus față de eul din textul liric blagian, nefiind un creator de începuturi: „iar noi n -am făcut decât să sfâ rșim viața în fiecare clip ă , și ce este toat ă ființa noastră decât un etern sfârșit?” ( Opere I 199). Exuberanța ființei este relevată în primele două versuri ale celui de -al treilea catren: „Salut ă tu – anul! Lărgește -ți ființa și peste/cea margine crudă care te curm” ă . Năzuința limitei nu mai exist. ă Marginea nu mai este depășit ă și reconfigurată, nu mai reprezint ă echilibru, ci se dorește a fi complet distrusă, deoarece este crudă și curmă prin limitare, prin impunerea barierelor între individ și univer sul cu care acesta dorește s ă se contopeasc. ă Eul dorește să -și piard ă individualitatea, „să redevină — cum spunea poetul altda ă tă — «unul dintre mulți»” (Pop 71). O exortație la depășirea contururilor individualitți ă i realizeaz ă și Emil Cioran în Cartea amăgirilor: „În fiecare clipă să fii la marginea ființei tale; iar pentru acele clipe în cari n-ai putut ajunge la această margine, gândește -te la compensația momentelor cari le-ai trăit dincolo de această margine, dincolo de barierele individuației, când, prins într-o exaltată furie internă , ai ajuns la așa înălțimi ș i la așa prăpsti ă i, încât ființa ta n-a mai fost prezentă numai ca ființ, ă ci ș i ca tot ceea ce nu mai e ea. Viața nu e trăită cu intensitate decât atunci când simți că ființa ta individuală nu mai poate suporta o bogăție de triri ă atât de mare. A trăi la marginea ființei înseamnă a deplasa centrul tău în arbitrar ș i în infinit, într-un arbitrar total. [...] Nu există un salt în infinit fără spargerea barierelor individuaţiei.” (Opere I 204-05). Frenezia cu care este prezentat ă această dorință de a drâ ă ma orice limită între om și infinitate mai este întâlnită la Lucian Blaga în volumul Poemele luminii, acesta, probabil, fiind și motivul pentru care Monolog îi amintea exegetului Ion Pop de perfecțiunea „corolei de minuni”. De asemenea, Simion Mioc remarca faptul c: ă „ Poemele luminii sunt străbătute de elanuri de des-mărginire a eului poetic, de con -topire cu Universul, întrucît Eul și Lumea reprezintă manifestări ale aceleiași substanțe energetice” (92). Monolog devine un exponent al non-marginii. Pentru a evidenția și mai bine acest fapt, vom supune unei scurte analize, din această perspectivă a des-mărginirii, trei poeme din volumul de debut, care pe lângă tema comună, conțin și un motiv opus marginii, nemărginirea. Este vorba despre Vreau să joc!, Dar munții – unde-s? și Stelelor. În Vreau să joc!, „tensiunea paroxistic ă a ieșirii din sine” (Pop 25) este relevată în versurile „săgeată vreau să fiu, să spintec/nemărginirea, /să nu mai văd în preajmă decât cer,/deasupra cer,/şi cer sub mine –”. Se observă categoric această dorință de mutare a centrului în 59 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) arbitrar, unde nu exist ă nicio margine, singurul reper de natură spațială fiind cerul, care de altfel poartă însemnul infinitului. În acest text, pare c ă eul liric a pus în apli care ceea ce își propunea în Monolog. „Forme ale dorinţei de participare la existenţa universală şi de anulare a izolării captă ă [...] un accent extrem în Vreau să joc!” (Gan 24) ă . Tot o contopire cu universul are loc și în cea de -a doua strofă a poeziei Dar munții – unde- s?, valorificat, ă de data aceasta, printr -un srut ă al nemrginirii, ă al universului cu rațiunea și spiritualitatea eului liric, ascunse sub motivele frunții și al pieptului: „Eu am crescut hrănit de taina lumii/ș i drumul meu îl ține soarta-n palme,/nemrginire ă a sărutatu -m-a pe frunte/ș i-n pieptu-mi larg/credința mea o sorb puternică din soare. ”. Aici, „Srutul ă este un simbol al uniunii i ș al adeziunii reciproce [...] este semnul unitți ă i”(Chevalier și Gheerbrant 199 -200), astfel, acesta indic ă această lipsă a barierelor între ființ și un ă iversal, care duce la o uniune cu totul. Ultimul poem din această categorie, Stelelor, întreține această fervoare a cuceririi infinitului și, implicit, de înltura ă re a limitelor: „ Pribeag cum sunt,/mă simt azi cel mai singuratic suflet/ș i străbătut de -avânt alerg, dar nu știu – unde./Un singur gând mi-e raz ă și putere: /o, stelelor, nici voi n-aveți /în drumul vostru nici o int ț ,ă /dar poate tocmai de aceea cuceriți nemărginirea! ”. Lipsa de scop subliniată în aceste versuri poate fi asociată unei pierderi a sensului lumii. Această pribegire fără o destinație clar ă este, în viziune cioraniană, un efect al infinitți ă i lumii: „ Lumea n- are nici un sens nu numai fiindc ă este iraţională în esenţa sa, dar şi fiin dcă este infinită” ( Opere I 133). Se poate observa c, ă deși atât Lucian Blaga, cât și Emil Cioran aspiră la acest trai la marginea ființei, singurul capabil de a oferi o existență deplină, intensă (având în vedere doar această etapă de creație la Blaga, care anuleaz ă orice margine), aceștia se raporteaz ă diferit la ideea saltului în infinit. În timp ce primul pare a fi cuprins de exaltare, după cum s -a observat în textele mai sus prezentate, cel de-al doilea este mai degrabă reticent, Cioran considerând această experiență ca fiind riscantă („De aici [n.n., de la deplasarea centrului propriu în infinit] începe existenţa să devină o aventură riscată pe care poţi muri oricînd şi de aici începe să te doară saltul în infinit.”) (Opere I 205), iar trăirea ei fără rezervă este proprie oamenilor fără scopuri precise și idealuri accesibile: „S ă trăim, fiindc ă lumea n -are nici un sens. Dacă n-avem scopuri precise şi idealuri accesibile, să ne aruncm ă fră ă nici o rezervă în vârtejul teribil al infinitului, să urmăm ondulaţiile lui în spaţiu, s ă ne consumm ă în focurile acestui vârtej, în cldur ă a lui îngrozitoare, să -l iubim pentru nebunia lui cosmic şi pentru a ă narhia lui totală.” ( Opere I 133). 60 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) Această reținere pare să -l cuprindă, totuși, și pe Blaga în cadrul poeziei Dacă m-aș pierde, unde poetul exprimă aceeași dorință de ieșire din sine, de a deveni una cu universul, dar cu aceeași rezervă pe care o consemna Cioran. Înc ă din titlu, ezitarea se resimte prin utilizarea lui „dac” ă , o conjuncție ce exprimă condiția, dar nu impune necesitatea îndeplinirii ei. Prima strofă, „ Dac ă m - aș pierde în toate /ș i-aș rămânea făr ă nume /așa ca o pană căzută di n zbor, din àripa pajurei,/n-aș mai fi singur pe lume.”, prezint ă solitudinea ca fiind cauza pentru care eul liric își dorește această pierdere a individualitți ă i, deoarece, la fel ca la Emil Cioran, care își adreseaz ă discursul celor mai singuri, existenț a la marginea ființei și dincolo de ea este singura modalitate de curmare a singurătății. Procesul de transgresare a limitei, iar mai apoi de expansiune a eului are nevoie de un stimulent, care la ambii scriitori este de natură auditivă. Cioran asocia ace st fenomen cu muzica: „Este extrem de penibil să tră ieşti momente muzicale cu distanţ a de muzică , să simţi cum nu poţi tresă ri, deşi ar trebui să te impresioneze; este extrem de penibil să fii obiectiv ascultând muzica. Fiinţa ta nu se avântă într-un elan, nu simte că ar trebui să urle, să plângă sau să se topeasc, ă nu participă la un ritm de frenezie generală şi nu se încântă de plă cute ondulaţii. Distanţa de muzică te împiedică să te realizezi intern, să creşti, să te dilaţi şi să plesnești. [...] Orice stare muzicală n- are valoare decât întrucât ne anulează conştiinţa limită rii în spaţiu şi ne dizolvă sentimentul existenţei în seria temporală .” (Opere I 205). În timp ce, în textul blagian, acesta este asociat unui glas plin de pasiune, care pare a avea atât origini interioare, cât și exterioare, fiind receptat atât cu urechea, cât și cu inima, rolul său fiind același, de a suprima orice limită: „Dac de ă -un glas, de-un singur, de unul/ce-și culcă ardoarea -n urechea și -n inima mea,/cu-adevărat m -aș pătrunde, /marginea mea s-ar curma.”. Melanjul interiorului cu exteriorul este constatat și de ctr ă e Cioran: „Nu pot vorbi de infinit fără să simt un vârtej inter ior și unul exterior.” (Opere I 132). Astfel, am putea afirma c ă glasul din poezia blagiană nu este altceva decât o chemare spre libertate a infinitului. Aceeași întâlnire a vieții interioare cu cea exterioară o sublinia și Eugen Todoran referindu-se la Dacă m-aș pierde, menționând c a ă ceasta are rolul de a presimți „o unitate ascunsă între cele dou lum ă i.” ( Mitul poetic I 135). Faptul c ă textul nu transmite cu exactitate dac ă eul liric alege sau nu acest drum poate fi interpretat și ca o teamă de libertatea deplină. În acest caz, marginea nu mai este o limită, un obstacol în fața unui infinit cu valori pozitive, ci ar reprezenta esența umană în fața unui infinit neantizat din cauza faptului c ă ființa umană nu îl poate gestiona și pentru care, cu toate frumusețile lui, efortul uitrii ă de sine ar fi prea mare: „ Dac-aș uita cine sunt, trădându -mă pentru o alt ă lumină/ în 61 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) trupul meu osul s-ar face aur./Privighetoarea în noapte/de sufletul meu nu s-ar feri ca de-o rea vizuină. ”. Indomptabilul paradoxal al libertți ă i este pus în evidență și de Emil Cioran: „ Libertatea este un jug prea mare pe capul omului. În teroarea cea mai feroce, el este mai sigur decît pe că ile libertă ţii. Deşi a fost concepută ca suprema pozitivitate, libertatea n-a încetat niciodată a-şi descoperi reversul ei negativ. Drumul sigur al pră buşirii este libertatea. Omul este prea slab şi prea mic pentru infinitul libertă ţii, încât acest infinit devine un infinit negativ. În faţa lipsei de margini, omul îşi pierde propria lui margine. Libertatea este un principiu etic de esenţă demonică . Paradoxul este irezolvabil. Libertatea este prea mare şi noi suntem prea mici. Câţi dintre oameni au meritat- o? Omul iubeşte libertatea; dar îi e frică de ea.” (Opere I 372). Reticența din Dacă m-aș pierde culminează într -o interiorizare total ă a universului în Inscripție, unde ființa nu mai doboar ă limitele pentru a accede în infinitate, ci înglobează universul în sine, interiorizându-l, pentru ca mai apoi să ia naștere actul creator. Eul liric se transfor mă într - un receptacul al existentului, deoarece interioritatea lui este singura fără de margini, un abis cu valori pozitive, care poate cuprinde universalitatea, aceasta fiind cea care de data aceasta cea care depășește marginile: „Cuvintele pe care nu le rostim,/cuvintele ce rmân ă în noi, /descoperă şi ele, fără margini, fptura ă ./[...]/Și pretutindeni prin toate /îşi pune temei poezia.”. Această transcendență interioară poate fi identificată cu ceea ce Alexandru Petrescu definește ca fiind o transcendență de tip husserlian: „«transcendența» husserlian ă nu este exterioară subiectului, nu este identificată cu o ființ ă (supremă ) ce ființeaz ă dincolo de sfera umanului, ci, s -ar putea spune, este una care se dezvoltă în imanenț ă . Actul transcenderii nu este orientat în afara sinelui, ci în interiorul lui.”(Petrescu 92-3). Drumul ctr ă e universalitate prin interiorizare al ființei abisale și fără de margini prin care ia naștere poezia este configurat și de Emil Cioran: „Adevărata interiorizare duce la o universalitate, inaccesibilă acelora cari rămân într -o zonă periferic ă [...] resursele lirice ale subiectivitți ă i indic ă o prospețime și o adâncime lăuntrică dintre cele mai remarcabile”( Opere I 7). Evanescentă în poezia anterioar,ă fervoarea de a transgresa ma rginile, de a le suprima este aici inexistentă. Adevărata universalitate se afl înăuntr ă ul ființei, singurul spațiu cu adevărat nelimitat. În Inscripție, mutarea centrului în infinit este răsturnată, transformându -se într-un infinit mutat în centrul făptur ii. După cum am putut observa în cele menționate mai sus, atât Lucian Blaga, cât și Emil Cioran fac referiri la ideile de limitat și infinit prin judecți ă antitetice, contradictorii, dar nu în raport unul față de celălalt, deoarece am putut vedea cum ideil e celor doi sunt adiacente de cele mai multe 62 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) ori. Contradicția are loc în raport cu sine, ambii aderând la o anumită concepție, ca mai apoi să îi susțină și contrariul. Inconsecvența aceasta este considerată de ctr ă e Emil Cioran dovada clar ă a profunzimii sentimentelor, dar și a faptului c ă limita a fost încercată , în sensul în care explicam acest termen la începuturile demersului nostru, deoarece „oamenii cari au numai câteva stări sufletești și cari niciodată nu ajung la limită nu se pot contrazice, fiind c ă puținele tendințe din ei nu se pot determina în opoziții.”( Opere I 52). Astfel, având în vedere subiectul cercetării noastre, marginea situată între acești antipozi capătă diferite valențe, acestea putând fi asociate în perechi antitetice: marginea reco nstruit ă și marginea dărâmată, marginea ca desvâ ă rșire și marginea ca obstacol, marginea „stâlp” în haosul mundan și marginea care curm, ă marginea și non -marginea. Toate aceste „salturi” nu reprezintă altceva decât conjugări ale existenței cu non -existența , ale limitatului cu infinitul, ale interioritți ă i cu exteriorul, ale cognoscibilului cu incognoscibilul, ale eului cu non-eul pe care marginea le separă și totodată le unește. Deși poate par doar influențe livrești, îndeosebi din filosofiile lui Hegel sa u Heidegger, dar și ale altor gânditori care au abordat subiectul ființei, al transcendenței și al infinitului, sau chiar influențe ale propriilor filosofii, din aceste raportri ă contradictorii la ideea de margine nu trebuie ignorat statutul de artiști al celor doi, deoarece jocul cu limita al artistului este, în fapt, după cum afirma Gabriel Liiceanu, geneza actului creator: „El (n.n. artistul) are cunoaşterea închiderii în limită şi formă , care premerge deschiderii în prezenţă a operei. El deţine punctul de pornire ca moment încheiat (peras şi morphe ca telos, ca sfîrşit) şi, tocmai de aceea, el are pricepere în modul de a proceda, de a trece la realizarea operei. Fă ră acest sfî rşit anticipativ naşterea operei nu este cu putinţă . Artistul este, aşadar, un agent al limitei, cel ce o poartă în sine, cel care are cultul ei, care o cultivă , o experimentează , care așaz ă în limită şi care, astfel, face ca ceva să ajungă la prezenţă , deci să fie.” (205-06). Concluzionând, am putea afirma că ideile lui Lucian Blaga și Emil Cioran se află în concordanț ă în ceea ce privește depășirea limitelor înspre acea autotranscendență cu rol evolutiv. Atât transgresarea limitei, cât și distrugerea, pstra ă rea sau chiar crearea limitei au o față și un revers, fapt normal ținând cont de „prezenţa antinomicului, într -un sens incomprehensibil pentru noi, în însăşi firea transcendentului.” (Blaga, Trilogia cunoașterii 210). 63 Caietele Lucian Blaga / Lucian Blaga Yearbook – Volumul XXII (1-2) Bibliografie: Blaga, Lucian. Opera poetică. Prefață de George Gană, Ediție îngrijit ă de George Gană și Dorli Blaga, București. Humanitas: 2018. ---. Trilogia culturii. București: Humanitas, 2011. ---. Trilogia cunoașterii. București: Humanitas, 2013. Braga, Corin. Geneza lumilor imaginare. Ediț ia a II-a, revizuită, studiu introductiv de Cli ă n Teutișan. București: Tracus Arte, 2013. „Srut” ă Def. la.Chevalier, Jean și Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri: mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere. Volumul III (P-Z). București: Artemis, 1994. Cioran, Emil. Opere I. Volume. Ediție îngrijit ă de Marin Diaconu, Introducere de Eugen Simion. București: Fundația Națională pentru Științ și Artă ă , 2012. ---. Opere II. Volume. Publicistică. Manuscrise, Corespondență. Ediție îngrijit ă de Marin Diaconu, Introducere de Eugen Simion, București: Fundația Națională pentru Științ și Artă ă , 2012. Gană, George. Opera literară a lui Lucian Blaga. București: Minerva, 1976. Heidegger, Martin. Ființă și timp. Trad. din germană de Gabriel Liiceanu și Ctălin ă Cioabă, București: Humanitas, 2003. ---. Introducere în metafizică . Trad. din germană de Gabriel Liiceanu și Thomas Kleininger, București: Humanitas, 1999. „Hades” Def. la.Vertemont, Jean. Dicționar al mitologiilor indo-europene. Trad. de Doina Lic și ă Lucian Pricop. Timișoara: Amarcord, 2000. Ilian, Ilinca, „Margine” Def. la.Constantinovici, Simona (coord.; pref.). Dicționar de termeni cioranieni. Vol. I (A-M). Timișoara: Editura Universității de Vest, 2020. Liiceanu, Gabriel. Despre limită. București: Humanitas, 2010. Mioc, Simion. Anamorfoză și poetică. Timișoara: Facla, 1988. Nicolescu, Basarab. Ce este realitatea? Reflecții în jurul operei lui Stéphane Lupasco . Trad. din lb. francez d ă e Simona Mod reanu. Iași: Junimea, 2009. Petrescu, Alexandru. Lucian Blaga: o nouă paradigmă în filosofia științei . Timișoara: Eurobit, Pop, Ion. Lucian Blaga: universul liric. București: Cartea Româneasc, 19 ă 81. Surdu, Alexandru. Gândirea speculativă: coordonate istorico-sistematice. București: Paideia, Todoran, Eugen. Lucian Blaga. Mitul poetic. Vol. I. Timișoara: Facla, 1981. ---. Lucian Blaga. Mitul poetic. Vol. II. Timișoara: Facla, 1983.

Journal

Lucian Blaga Yearbook – de Gruyter

Published: Oct 1, 2021

Keywords: Lucian Blaga; Emil Cioran; limit; philosophy; being

There are no references for this article.